La doar câteva zile după ce și-a preluat mandatul de ministru al Muncii, Violeta Alexandru privea abisul birocrației cu alți ochi: într-un subsol al instituției, inundate, arse de vreme, vărzuite de nepăsare, stăteau mii de dosare de pensie, păstorite de o turmă de funcționari eternizați pe post de rețeaua de pile și rubedenii care străpunge în toate direcțiile subsolul instituțiilor de stat. Până atunci, cunoscuse dezastrul instituțional doar din auzite și îl proiectase doar teoretic, aplicând principiile fractale și ecuațiile teoriei haosului care funcționează perfect în cazul statului postcomunist. Acum s-a uitat prea mult în abis și acesta a început s-o privească în ochi. I s-a spus că acele dosare nu mai sunt valabile și, după cât erau de distruse, cu certitudine nu mai aveau valoare, poate doar de simbol.
Ce ne-am face dacă în loc de zece cozi ar trebui doar să dăm un OK pe internet?
Abia așa, pătrunzând în anatomia bestiei birocrației, vezi de fapt pe ce picioare de lut și celuloză se sprijină Leviathanul statului: harababura din subsolul Ministerului Muncii poate fi multiplicată cu numărul de instituții de stat unde cohorte de funcționari se preocupă să întrețină haosul care le justifică salariile. La fisc nu scapi fără câteva cozi interminabile întinse pe mai multe zile pentru a-ți lua o adeverință sau a depune nu știu ce hârtie a cărei soartă este să putrezească într-un subsol asemeni dosarelor de pensie de la Ministerul Muncii. Sistemul integrat de evidență a persoanei pe care s-au dat sute de milioane de euro e boicotat sistematic pentru că, dacă ar funcționa, ar scurta existența instituțională a funcționarilor și i-ar substitui cu terminalele calculatoarelor: ce ne-am face dacă în loc de zece cozi și nu știu câte cereri și declarații ar trebui doar să dăm un OK pe internet? Sau nici atât? O contrarevoluție subterană, ca pe vremuri cea a luddiților, subminează orice reformă care ar reduce din organigrame, așadar din cârdul de nepoți, nepoate și alte rubedenii prizărite în apa freatică din subsolul instituțiilor.
Ca un făcut, acum câteva zile, s-a descoperit că o pensionară din județul Alba a fost furată la pensie vreme de 16 ani de incompetența, prostia sau sociopatia roboților umani de la ghișeu. Femeia se pensionase pe caz de boală și, când a venit momentul să treacă la pensia normală, deși a depus actele necesare, funcționarii au uitat să pună documentele la dosar, greșind un cod de clasificare, astfel că pensia a venit în continuare împuținată, parcă pedepsind-o pe femeie că a îndrăznit să ajungă la vârsta de pensionare. Mai mult, funcționarii de la Casa de Pensii spuneau că de vină ar fi femeia că nu a insistat să afle de ce primește o pensie atât de mică. Pentru că femeia primea o pensie special de mică: a luat inițial 400 de lei și a ajuns acum la 700. O pensie care valorează cât a patra parte din coșul zilnic aprobat săptămânile trecute de guvern. Cine spunea că pensiile speciale sunt rezervate doar șefilor de gang din politică sau administrație? Cu certitudine, acestora nu le greșește nimeni codul și contul.
Ministrul Muncii a prins momentul și a promis că se va asigura că bătrânica din Alba va primi compensații. Prima compensație (morală) a fost că a solicitat demiterea șefului de serviciu și sancționarea funcționarilor pentru neglijență (ca să nu mai vorbim de lipsa de empatie, de nesimțire și psihopatie). Ministrul Muncii promite că va dispune plata diferenței și că va propune o modificare a legislației. S-au adunat în vreme vreo 7000 de lei din pensia bunicuței, dar când primești 700 de lei pe lună, banii furați par o avere, cam cât e salariul pe o lună al unui director la Casa de Pensii Alba (vezi AICI.) E de mirare că bătrâna a reușit, în cele din urmă, să capete o umbră de dreptate: pe pagina de net a Casei Naționale de Pensii scrie că în perioada de pandemie audiențele sunt sistate. Cumva însă ministrul a aflat de necazul bătrânicii și vrea să o transforme în exemplu. Poate și pentru că dă bine, în campania electorală mascată, puțină indignare partinică pe marginea nedreptăților sociale. Și Lia Vasilescu, fostul ministru PSD de la Muncă, devenea hiperactivă și hipervizibilă în perioada alegerilor.
Soluția ar fi, desigur, o redefinire a instituțiilor statului însă cine și cum s-o facă, de vreme ce, pentru toate partidele ajunse la putere, statul așa disfuncțional cum e, a fost cea mai bună fabrică de bani. O recunoaște, cumva lateral și deloc autocritic, prim ministrul Ludovic Orban care spunea la lansarea proiectelor de infrastructură: „Companiile statului ani buni au fost un loc de plasare a forței de muncă din partide formată din lipitori de afișe, nepoate, între ghilimele, nepoți și alți indivizi”. Era, firește, o nouă petardă aruncată în curtea PSD-ului ca să se neliniștească Irinele și Olguțele, însă probabil că a tresărit speriat și stolul de prădătoare hrănit de propriul partid. Remarca prim ministrului ne-a reamintit subit de sfaturile date doamnelor din partid de același Ludovic Orban cu mulți ani în urmă când condamna prostituția politică dând exemple pe care azi, probabil, le regretă.
Cert este că preluând modelul de succes al PSD, partidul lui Orban a stabilit recorduri greu de atins la numiri, avansări, desemnări, detașări și nominalizări. De pildă, în primele două luni la Ministerul Educației, Monica Anisie a schimbat jumătate dintre șefii inspectoratelor județene cu membri sau simpatizați PNL. La Ministerul Sănătății, ministrul ne-a pus masca pe figură pentru a putea numi pe baza unor merite doar de el știute un director de restaurante la un spital din Alba sau un patron de pompe funebre la Spitalul Județean Neamț (la cum stăm cu infrastructura și dotările spitalelor, doar pompele funebre sunt salvarea). De asemenea, lipitorii de afișe, nepoatele și nepoții au eclozat și în posturile de consilieri ministeriali pe te miri unde. E drept că și PSD și-a scos pârleala obținând validarea lui Niculae Bădălău la conducerea Curții de Conturi. Dovadă a democrației lărgite cu caracter popular românesc, acest individ condamnat penal a primit a doua, ba chiar a treia șansă fiind votat de 294 de parlamentari. Doar 55 au votat împotrivă. Grație exercițiului democratic al votului, Bădălău a ajuns consilier de conturi și vicepreședinte al Autorității de Audit. În 1988 era acuzat că a furat grâu de la CAP ceea ce îl face azi să se prezinte drept disident politic. Și-a recunoscut fapta și a primit un an cu executare. Astăzi colegii săi fac din el un fel de Jean Valjean. Dacă vă uitați în biografia lui oficială, acest an sabatic nici nu există. Poate și pentru că Ceaușescu, clement cu găinarii, i-a grațiat pe cei cu pedepse mai mici de zece ani. În acea perioadă (1987-1991) apare ca diriginte de șantier în Giurgiu. Dar cariera lui infracțională a continuat în paralel cu cea politică și administrativă (a fost subprefect și prefect la Giurgiu și parlamentar din 2004) și, două decenii mai târziu, în 2009, era acuzat de Agenția Națională pentru Integritate de spălare de bani. Mai apoi a mai fost chemat la cafele de procurori pentru că era implicat în niște firme care nu mai știau în ce buzunare băgaseră niște bani etc.etc. E consilier șef acum, la Curtea de Conturi, alături de alt lup bătrân PSD-ist, fostul coleg de Senat, Ilie Sârbu, socrul criptopesedistului Victor Ponta și erou principal în unele anchete DNA pe tema retrocedărilor. Numele lui Ilie Sârbu apare pe lista lui Liviu Turcu de agenți ai Securității, dar tata-socru neagă vehement. Oricum, nu i-a dăunat. La urma urmei, dacă în fruntea BNR se află de treizeci și mai bine de ani securistul Manole, secondat de alți securiști mai mici (care-i sunt colegi și la Academia Română), de ce nu ar avea șanse de afirmare și agenții mai mici sau delincvenții de drept comun din perioada comunistă? Pe principiul că ce nu te-omoară, te întărește, foștii securiști deconspirați continuă să aibă o carieră fructuoasă. Procuratura nu-i cercetează nici măcar pentru fals și uz de fals în actele publice prin care declarau că nu au avut de-a face cu poliția politică comunistă.
Statul nu mai înțelege mare lucru din realitatea imediată
Cert este că fiecare partid a venit la putere cu cohorta de rude, prieteni, cunoscuți și vecini, cucerind birouri, consilii, instituții și ministere, cotropind țara cu foamea lor patologică, cu incompetența lor plină de ifose, cu instinctele lor tribale. Dacă lovești într-un funcționar de ghișeu, țipă o sută de alte guri flămânde prinse de lanțul trofic al marii familii de sânge și ideologie. Mai mult, trăim schimbul de ștafetă între generația de ieri de lipitori de afișe, nepoți și nepoate și aspiranții de azi, într-o inflație de nestăpânit de incompetență, corupție și analfabetism funcțional instituțional: statul nu mai înțelege mare lucru din realitatea imediată, din grijile și îngrijorările de zi cu zi, din conflictul mocnit dintre stat și cetățean, conflict civil vizibil unde și când omul de rând trebuie să interacționeze cu o instituție. Nu înțelege și nici nu pare preocupat de asta.
Prim ministrul făcea remarca legată de lipitorii de afișe la prezentarea programului de relansare economică. Este un program ambițios de o sută de miliarde de euro care pornește de la presupunerea ușor comică a unei guvernări PNL până în 2030. A fost lansat în direct la mai multe televiziuni, cu președintele Iohannis în prim-plan. Cumva e bine că acesta renunță la ipocrizii. Uneori are câte un lapsus lingvae și vorbește despre executiv: „adică președinte și guvern”. Ei bine, președintele de partid și de stat a fost acolo, în prim-plan, cu mâna pe inimă, lansând programul unui partid care se laudă cu procentele crescute după 13 ordonanțe militare, pe vreme de pandemie. Probabil că i se trage de la febra de peste 37,30C.
Programul de investiții, științifico-fantastic, promite mii de kilometri de autostradă, investiții cu multe zerouri în sănătate, educație și agricultură și un PIB pe cap de locuitori care să ajungă foarte aproape de media europeană. PSD a protestat de pe margine spunând că programul este al lui și că PNL l-a plagiat. De fapt, toate promisiunile din acest program de dezvoltare se regăsesc în toate programele electorale ale partidelor așadar, fac parte din foclorul politic și constituie un rezervor de idei fixe și oferte pe care, cred politicienii, votanții nu le pot refuza. Desigur, multă vreme i s-a reproșat guvernului Orban că nu are soluții de ieșire din criza post-pandemie și că nu prezintă programe concrete, dar nimeni nu se aștepta la un document care substituie, practic programul de guvernare publicat în noiembrie 2019 și din care, oricum, s-a ales praful și pulberea în timpul pandemiei. E un reflex al clasei politice românești ca, dacă nu-i reușește un plan, să se apuce de îndată să conceapă altul și mai ambițios.
Nu se îndoiește nimeni de capacitatea politicienilor de a face promisiuni și ne-am obișnuit ca, în prag de campanie electorală, toți să ne înece în râuri de lapte și miere. Din nefericire, în realitate, râurile sunt de noroi și fac prăpăd, revărsându-se din munții de pe care inconștiența și lăcomia au consumat pădurile până la ultima rădăcină. Se revarsă și rup urme adânci prin geografia rurală, distrugând gospodării, terenuri agricole, vieți. Inundațiile fac parte de decenii din calendarul sezonier al românilor. Sunt o permanență ca și seceta, grindina care distruge recoltele, drumurile luate de viituri, iarna care nu e ca vara, stafilococul auriu, emigrația economică, falimentul școlii și al sănătății și alte expresii ale fatalismului etern mioritic care ne îngroapă indignarea în mlaștina de nepăsare a celor care au puterea de decizie și se joacă singuri cu ea. Ar putea fi ridicate diguri, decolmatate albiile de râu, sistematizate sistemele hidrografice montante, replantate pădurile, reamplasate localități, extinsă rețeaua de apă (la inundații apa de fântână devine toxică), dar ce ar mai promite politicienii pentru viitorul mandat?
Căutați degeaba pe agenda politicienilor. Mulți dintre aceștia, ca Ludovic Orban sau Marcel Ciolacu, de pildă, au stagii îndelungate de parlamentari și se pricep la răsucit ițele politicii, frazele discursurilor și mințile alegătorilor. Cu toate acestea, când e vorba despre câteva subiecte sensibile, cum ar fi cel al sacrificării pădurilor sau al pensiilor speciale, devin brusc afazici și amnezici. Tocmai de aceea Comisia Europeană vrea să le strâmbe cumva mâna care bagă votul aiurea anunțând că declanșează procedura de infringement pentru că statul român nu a aplicat mai multe directive care țin de mediu, printre care și cea care prevede exploatările forestiere ilegale și nici nu face prea multe să protejeze habitatele naturale. Reacțiile întârzie. Oamenii încă savurează marile promisiuni realizate pe hârtie și se laudă cu creșterea în sondaje. Au câștigat deja alegerile pe Facebook.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
