TBILISI - Davit Ratiani ridică privirea către aeronava militară rusă care survola zgomotos cerul Georgiei, strângând pumnul cu o asemenea furie, încât unghiile îi sfâșiară pielea.
„Nu voi uita niciodată sentimentul de neputință care m-a cuprins în acel moment””, își amintește Ia Șașviașvili că i-a spus mai târziu soțul ei, într-unul dintre puținele momente în care i-a dezvăluit ce a trăit în timpul scurtului și devastatorului război al Georgiei cu Rusia, în 2008.
Războiul, declanșat în regiunile separatiste Osetia de Sud și Abhazia, a ucis peste 200 de soldați și 300 de civili, a dus la strămutarea a mii de persoane și a lăsat ambele regiuni într-o stare de conflict înghețat. Cincisprezece ani după război, în vreme ce Georgia comemorează pe 7 și 8 august acele evenimente, Rusia mai are trupe amplasate în Osetia de Sud și Abhazia.
Pentru mulți georgieni, invazia Ucrainei de către Rusia le evocă amintirea coșmarului prin care a trecut propria lor țară în confruntarea cu puternicul lor vecin care pe vremuri le-a fost și stăpân. Mulți georgieni care au luptat în 2008 au călătorit în Ucraina pentru a lua armele de partea forțelor de la Kiev. Zeci dintre ei au plătit prețul suprem.
Se crede că sute de etnici georgieni luptă în Ucraina, în special în Legiunea Georgiană, o unitate de luptători formată în 2014, după ce Rusia a început să provoace tulburări în regiunea industrială Donbas din estul Ucrainei, la scurt timp după ce Kremlinul a anexat ilegal Crimeea. Legiunea, despre care se spune că numără de la opt sute la o mie de luptători este formată din etnici georgieni și un amestec de alte naționalități și a fost integrată în forțele armate ucrainene.
„Era o bătălie neterminată și el a vrut s-o încheie”
Căci Ratiani (sau Dato, după cum i se mai spunea) nu a ezitat să pornească la luptă pentru Ucraina împotriva aceluiași dușman.
„De aceea a plecat în Ucraina”, le-a spus soția sa, Șașviașvili, jurnaliștilor de la serviciul georgian al RFE/RL. „Era o bătălie neterminată și el a vrut s-o încheie. Acest sentiment, durerea înfrângerii, era îngropat adânc în mintea lui. Simțea că a venit vremea victoriei și a răzbunării și a plecat cu prima ocazie.”
În 2008, Ratiani, care era în armata georgiană, a fost convocat rapid după izbucnirea ostilităților cu rușii, spune Șașviașvili.
„De îndată ce a fost transmisă la televizor știrea că au început operațiunile militare, el și-a făcut bagajele. Parcă-l văd mergând din cameră în cameră, alergând în baie, aruncând lucrurile într-o geantă și apoi ieșind din casă”, își amintește ea.
Atunci, Ratiani lăsa în urmă nu doar soția, ci și un fiu de un an, precum și pe mama sa, care locuia cu ei.
„Stăteam în fața casei, în curte, soacra mea și cu mine, ținând copilul în brațe, cu fețele plânse, și îi priveam pe acești oameni care se îndreptau spre gară să plece la război și ne gândeam ce să facem", spune Șașviașvili, adăugând că în acel moment tocmai aflase că era însărcinată cu un alt copil.
După ce a revenit de pe câmpul de luptă, soțul ei i-a vorbit rar despre conflict.
„Nu spunea aproape nimic. În general, nu-i plăcea să vorbească despre viața lui în armată. Era ca un subiect tabu. Dar, în acele zile, era și mai tăcut”, își amintește ea.
Una dintre puținele amintiri pe care le-a împărtășit a fost momentul în care avionul militar rusesc a zburat deasupra capului său la baza militară Senaki, când a ridicat pumnul spre cer și a țipat „ca un copil mic”.
După războiul din 2008, Ratiani a continuat să servească în armata georgiană și, în 2014, a fost trimis în Afganistan pentru a participa la misiunea Resolute Support a NATO pentru a instrui, a consilia și a ajuta forțele de securitate afgane în lupta împotriva terorismului. În acea perioadă, spune Shashviashvili, a salvat vieți în timpul unui atac terorist.
În 2019, Ratiani, pe atunci în vârstă de 50 de ani, s-a retras din serviciul activ și a început viața civilă, lucrând ca șofer pentru diverse companii private. A fost o vreme interesat de politică, devenind membru al formațiunii „Forța este în Unitate”, un partid de opoziție din parlamentul Georgiei.
Dar când Rusia și-a lansat invazia pe scară largă a Ucrainei în februarie 2022, Ratiani a plecat de îndată să lupte alături de ucraineni. A fost ultima lui bătălie. Pe 18 martie 2022, Ratiani, în vârstă de 53 de ani, a fost ucis, după cum se spune, de focul mortierelor rusești, pe linia frontului Irpin, și se presupune că a fost primul georgian mort în luptele din Ucraina.
Situat în apropierea Kievului, Irpinul a fost devastat de armata Rusiei, majoritatea clădirilor sale au fost transformate în ruine și mulți dintre civili au îndurat greutăți incredibile din cauza forțelor invadatoare rusești.
Pustiit acum, înainte de război în Irpin locuiau 65.000 de oameni, iar Ucraina l-a desemnat „oraș-erou”, o recunoaștere a hotărârii pe care oamenii ei au dat-o în fața forței brute și sângeroase a atacatorilor.
„Atâta timp cât sunt în viață, nu-mi voi închide telefonul”
Pe 7 august 2008, la ora 4 dimineața, când Avto Rurua a fost sunat și i s-a ordonat să se prezinte la bază, i-a spus soției sale, în vârstă de 20 de ani, Elmira Inalișvili: „Nu vă faceți griji, indiferent de ce s-ar întâmpla, atâta timp cât sunt în viață, nu-mi voi închide telefonul”.
Rurua servea în forțele armate georgiene împreună cu fratele și vărul său.
Când a izbucnit războiul cu Rusia, Rurua, un refugiat din Abhazia, și soția sa locuiau în Abastumani, o localitatea care are mai puțin de 1400 de locuitori. Deveniseră recent părinți, bebelușul lor abia se născute de trei săptămâni.
Când Rurua a plecat să lupte, un vecin i-a dus pe Inalișvili și copilul lor în satul Lesicina, crezând că acolo va fi mai în siguranță.
„Până pe 8 august, am fost în contact cu Avto prin telefon”, a declarat Inalișvili pentru RFE/RL. „Îmi spunea că totul este în regulă, dar pe 8 august am pierdut legătura cu el. De vreme ce mi-a spus că nu-și va opri telefonul atâta timp cât va fi în viață, am fost convinsă că Avto a murit".
În cele cinci zile de lupte, Inalișvili nu a primit nicio veste despre soarta sau locul unde se afla soțul ei. „Am încetat chiar să mai alăptez pentru că eram foarte nervoasă. Nu aveam mâncare pentru copil și nu aveam nicio veste despre Avto”, a explicat ea.
Chiar înainte de zorii celei de-a șasea zile de război, când ostilitățile începuseră să se liniștească, telefonul lui Inalișvili a sunat.
„Îmi amintesc că țineam copilul într-o mână și telefonul în cealaltă. Așa dormeam. Nu voi uita niciodată vocea lui când a spus: Sunt în viață. Dintr-o dată, toate temerile au dispărut. Principalul lucru era că era în viață”, a spus ea.
Rurua s-a întors acasă, la familia sa, epuizat. „Picioarele îi erau atât de umflate de la atâta mers prin pădure și prin munți încât nu-și putea scoate cizmele”, a spus Inalishvili.
Fratele lui Rurua a supraviețuit și el războiului din august, dar vărul lor, Badri Beradze, a fost ucis.
„Avto nu a putut ierta Rusia pentru războiul din august. A pierdut un văr și niște prieteni. De aceea s-a dus în Ucraina. Când a plecat la război, fiul lui cel mare, Aleksandr, l-a întrebat: „De ce te duci, de vreme ce tu ești georgian, iar războiul este în Ucraina?” Avto i-a răspuns: Rusia ne-a luat frații, a furat pământ georgian”, rememorează Inalișvili ziua în care soțul ei a plecat în Ucraina, în 2022.
„I-a dat băiatului mai mare o icoană pe care să o poarte la gât și i-a cerut să n-o dea jos până nu se întoarce. Pur și simplu nu-mi venea să cred că se duce la război, că se înrolează să meargă la o moarte aproape sigură.. .. Mă apucă furia când aud oameni care spun că acești luptători merg în Ucraina pentru bani și mor pentru bani. Acești oameni au avut o luptă de terminat și de aceea au plecat la război", a spus Inalișvili.
Înainte de a pleca în Ucraina, Rurua a lucrat ca agent de securitate la un hotel din stațiunea Batumi de la Marea Neagră, apoi a lucrat în construcții în capitala țării, la Tbilisi.
Pe 2 decembrie 2022, Rurua a murit la vârsta de 41 de ani, împreună cu alți patru luptători georgieni, în apropierea orașului Bahmut din estul ucrainean, în ceea ce s-a spus că a fost un atac al luptătorilor ceceni.
Fratele său, care luptă și el în Ucraina, a promis că nu se va întoarce acasă fără trupul lui Rurua, care nu a fost niciodată recuperat.
„Era nefericit, dar nu a spus nimănui”
Edișer Kvarațhelia a fost militar în armata georgiană în timpul războiului din august 2008, servind în Brigada a 4-a Mecanizată, despre care se spune că a suferit cele mai multe victime în timpul conflictului.
Când Kvarațhelia a fost recrutat în războiul din august, fratele său mai mic, Bakur, ar fi vrut să i se alăture, dar a fost respins din cauza lipsei de experiență.
„A luptat cu Brigada a 4-a. Când armata s-a retras, el a plecat cu ei. Dacă îmi amintesc bine, pe 14 august, i-am întâlnit pe băieți când s-au retras cu tot echipamentul și tancurile lor", le-a spus Bakur jurnaliștilor de la serviciul georgian al RFE/RL. „Atunci am văzut pentru prima dată o persoană care se întinde pe un tanc și doarme de epuizare. Era nefericit, dar nu a spus nimănui".
După război, Kvarațhelia a rămas în armată chiar și după ce și-a încheiat serviciul obligatoriu. A studiat inginerie militară și minerit, devenind specialist.
Fratele său, spune Bakur, credea că sângele vărsat de soldații georgieni în 2008 nu a fost în zadar. Și poate din acest motiv, Kvarațhelia a plecat să lupte în Ucraina încă din 2014, când Rusia a preluat ilegal controlul asupra peninsulei Crimeea și a început să sprijine luptătorii separatiști din Donbas.
Bakur și-a văzut pentru ultima dată fratele la aeroport în 2014.
„Edișer era cu șapte ani mai mare decât mine. A fost întotdeauna idolul și modelul meu. Când a plecat la război, în 2008, mi-a încredințat sarcina dificilă de a-i liniști pe cei de-acasă", spune Bakur. „Această misiune mi-a revenit din nou după ce a plecat să lupte în Ucraina. Când cineva pleacă la război, membrii familiei se pot obișnui, chiar și în subconștient, cu gândul că s-ar putea să nu-l mai vadă niciodată în viață. Știu că așa este calea războinicului, dar este o mare durere să pierzi pe cineva apropiat, carne din carnea ta."
Kvarațhelia a murit la vârsta de 44 de ani, la 10 octombrie 2022, în timpul luptelor de lângă Bahmut. El a fost decorat cu mai multe medalii pentru eroism în Ucraina.
