Linkuri accesibilitate

„Mă întreb, oare natura simte când unii din noi devenim anticorpi pentru ea?”


Ilinca Televca
Ilinca Televca

Ilinca Televca: Născută la 23 iunie 1998, satul Trinca, raionul Edineț. Este studenta la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova, în anul doi.

Luni

Corpul meu încă e obișnuit cu reflexele condiționate. Mă trezesc la 6 fără deșteptător. E cea de-a șasea zi de carantină, deci mai am timp să dorm.

Mi se face teamă să deschid rețelele de socializare și să simt panică care mi se pare mai dură decât virusul în sine. Evit facebook-ul, în schimb îl sun pe tata, îmi fac griji pentru că deși la Paris situația e critică, metrourile circulă în același ritm, oamenii continuă să meargă la muncă, străzile încă-s pline. Îl rog să nu uite de măsurile de precauție. Închid receptorul cu „ai grijă”. Privesc pe geam, nu-i pot spune primăverii „Salut”- înapoi.

E 15h8min. Acum aș fi ieșit din Universitate terminând orele de curs, n-aș fi privit în sus spre soare, probabil aș fi aruncat vreo replică că nu-mi ajunge timp de nimic, că sunt mereu pe fugă. Dar e 16 martie, zi de carantină. Privesc soarele prin bucata de sticlă ce ne desparte. Mi-e dor de el. Stau acasă.

Toate filmele, documentarele, cărțile, interviurile din stand-by se bucură acum de atenția mea. Am rupt o frază de la finalul unui film: „Noi rupem atâta din noi pentru ca durerea să treacă, încât ajungând la 30 de ani pur și simplu ne stingem...și putem oferi tot mai puțin fiecărui om care apare în viața noastră”.

Poate că, durerea trebuie trăită la fel ca bucuria – până la epuizare?!

Trag strorul peste această zi cu dezgust. Din păcate nu sunt asimptomatică la prostie: PSRM bate palma cu PDM, în plin focar de pandemie.

Marți

Primul gând care-l prind când deschid ochii e să nu deschid rețelele de socializare, să mă izolez de ele, dar mă sună mama. Nu prea-mi reușește carantina în raport cu internetul. :)

Schimbăm câteva vorbe. Eu sunt bine, ei la fel. Franța în sfârșit sesizează gravitatea epidemiei și începe să întreprindă măsuri. Expir aerul din plămâni mai ușor nu știu cum.

Trebuie să merg la magazinul de lângă casă. Ies afară și privesc cerul cu lăcomie. Lângă ograda blocului meu înflorește un pom de caise, într-o zi obișnuită nu l-aș fi observat. Ce creaturi ciudate mai suntem, îmi zic răspicat în cap.

La ușa marketului zăresc o coadă de oameni, intră doar câte cinci în interior. Probabil pentru prima dată în viața mă bucur atât de mult să-mi aștept rândul. La farmacie același lucru. Îmi place mobilizarea asta. Îmi fac rezerve raționale de produse și merg acasă.

Sub geamul apartamentului meu au înflorit narcișii, nici nu știam de existența lor. I-am salutat și le-am zis mulțumesc pentru că sunt mai răbdători decât oamenii.

Probabil natura ne spune acum mulțumesc. Norii au timp să respire, fără ca avioanele să le taie din densitate. Și orașul parcă e mai fericit fără oameni și nimeni nu mai înjură acum în trafic.

Mă întreb, oare natura simte când unii din noi devenim anticorpi pentru ea?

E 18h, tocmai am finisat ora online la școala auto, iar dacă aș fi fost într-o zi obșinuită în care n-ar fi bântuit niciun virus, acum ar fi trebuit să fug spre teatru.

Astăzi s-ar fi jucat „Mâncare pentru monștri”, iar în cap instantaneu mi-a apărut o frază din spectacol: „Oamenii sunt ca și apa, își găsesc singuri propriul lor nivel...”

Ce dor îmi e de teatru!!!

Niciodată tăcerea nu a fost atât de stridentă.

Miercuri

Astăzi sunt mai puțin matinală decât de obicei. Nu-mi place să mă trezesc târziu, simt că pierd ziua, chiar și una de carantină.

Și astăzi soarele e tare generos. Primăvara nu întreabă când și de ce (?). Ea are legile ei și-mi place mult această autonomie.

Încep să simt procesul de scriere a jurnalului ca ceva mai familiar, le dă (ne)lucrurilor un oarecare sens.

Urmează să am o zi plină de activități legate de cursruile de la facultate, pentru că vineri am deadline la trei obiecte. Mă bucur de posibilitatea de a lucra în sfârșit de acasă. De a utiliza cerebral timpul de #StauAcasă.

Îmi este mai simplu atunci când poziționez timpul zile într-un „grafic” scris pe foaie sau în notițele din telefon, atunci sunt responsabilă față de „ele” și n-am loc de consolare, ori de pierdere de timp pe lucruri neesențiale care nu se încadrează în listă. Mă apuc de treabă.

În cap îmi tot rulează ca pe o peliculă cinematografică cifra rotundă de „60 de zile” și ansamblu de imagini cu consecințe la care poate duce această cifră, dar azi fără politică, nu că aș fi expert în ea, dar nimeni nu a anulat statutul meu de cetățean al acestui stat.

Între timp am făcut răscoală împotriva microbilor, în traducere „curățenie generală”. Admit tot mai des această mișcare în rândul internauților, totuși internetul e unica platformă reală de comunicare între oameni acum.

După cearta cu microbii, mi-am propus să merg afară pentru jumătate de oră, să „discut” un pic cu soarele, evitând orice interacțiune cu oamenii.

Nu că aș descrie în mod emfatic sunetul lor, dar se pare că pentru prima dată am auzit cu adevărat păsările, deși nici până acum nu neglijam cu tot ceea ce înseamnă „lumea de lângă mine”. Îmi doresc să fim mai buni „după”... Să nu ne mai fie teamă de „bună ziua” sau „mulțumesc”. Să ne zâmbim mai des unul altuia în stradă. Să privim mai des spre cer. Sper să fie o lecție a naturii și noi să nu absentăm de la ea.

După rendez-vous(ul) meu scurt, dar savuros cu soarele, m-am întors la obligațiunile mele legate de facultate.

Spre seară am bifat peste activitățile pe care mi le-am propus și mi-am dat seama că nu v-am povestit ieri (marți) despre „Micul Prinț” pe care l-am recitit. Probabil i-am lăsat loc pentru azi, ca să pot închide cortina peste această zi.

”Iar micul prinț adăugă:

  • Însă ochii sunt orbi. Trebuie să cauți cu inima.”

Într-adevăr, ochii deseori distorsionează lucrurile care, în principiu, nu sunt deloc lucruri. Vreau să fim capabili să ne ascultăm inimile.

Joi

Dimineața se arată a fi productivă, încât deja vreau să mă forțez să uit că nu merg la orele de la facultate, la teatru sau la alte activități mai bine de o săptămână.

Micul dejun cu mine. Apel către mama. Apoi mă las absorbită de lucru până spre seară.

Azi n-am avut timp să citesc, în schimb mi-am amintit de unele momente din Eseul despre orbire a lui Saramago. Mă tem să nu trăim și noi „orbirea” decadei și să fim incapabili să așteptăm (e cel mai bun lucru pe care-l putem face) fasciculul de lumină.

La ora 16h ca de obicei am avut ora online pentru școala auto.

Mă întreb la ce oră vine dorul. Pentru că azi nu mi-e mai puțin dor de teatru. Azi nu mi-e mai puțin dor de tot.

Ce cuvânt ciudat e „dorul”. N-am avut niciodată atâta timp să mă aud și să ascult eu pe mine. Poate în sfârșit o să mă pot auzi cu adevărat.

Scriu ultimul cuvânt în jurnal trecut de miezul nopții. A fost o zi plină. Noaptea s-a așezat demult peste noi.

Vineri

E vineri dimineața și NU mă bucură că nu trebuie să ies nicăieri.

I-au micul dejun ca o „cină de taină” cu tăcerile mele. Am deconectat internetul, simt că-mi ia prea multă energie.

I-am propus cărții „Contre jour” care m-a așteptat ieri, să discute în această dimineață cu mine, când am timp pentru ea. Sper să învățăm despre reciprocitate împreună.

„Contre jour” m-a teleportat la Paris, pentru o fracțiune de secundă. Anul asta nu-mi văd familia nici de Paște, s-au amânat toate plecările.

E 15h56, vineri, ultima zi cu acest jurnal. Înainte de a începe să scriu în el mă gândeam cum aș putea să umplu cu sens zilele de carantină, dar se pare că într-un final totul este precedat de un sens. Chiar și statul acasă, sau mai bine-zis chiar și statul acasă de una singură. Izolată. Chiar și dorul. Chiar și tot ceea ce amânam pe altă zi. Și cărțile care mă scapă. Și filmele care m-au așteptat. Și muzica care face un pic de ecou în casă. Și primăvara care se (re)naște...poate acum cu adevărat, după foarte mult timp...

XS
SM
MD
LG