Născut la 17 aprilie 1950, în satul Ciuciuleni, raionul Hâncești. Nu a absolvit Facultatea de Fizică și Matematică la Universitatea de Stat din Chișinău. După ce a fost prins și dus la oaste, nu a mai absolvit Cinematografia și Literatura la Moscova, Fotografia la Praga și Antropologia oriunde. A produs jurnalism de toate genurile, a supraviețuit două divorțuri, a pierdut două locuințe. Ușor sub șaptezeci, conduce o structură preocupată de subiectul infinit al arhivelor, oferă, mai pe nimic, prețioase cursuri de fotografie, se bucură nespus de o pensie nemeritată.
Luni
„Nu fi dădăcist și boșorog, ca mai toți cei din vârsta a treia si ultima!”, îmi zic cu tărie la gândul că de azi voi scrie un jurnal.
De dimineață merg la birouri pentru o patentă care ar diminua un pic risipa fiscală. Știu că mă așteaptă inevitabilele cozi și nu uit să bag și o carte în sacoșa cu acte, infinite copii și certificate care „certifică” naiv tot ce se vede și se cunoaște deja în rețeaua de la Fisc, la un capăt al căreia șede (nervoasă deja!) o fată decisă să producă nimic altceva decât lumină, multă lumină peste bezna destinelor simple.
Mă bucur (în cel mai pervers mod: voi putea citi la modul inevitabil „legal”, fără procese de conștiință – ca în avion!)… Mă bucur deci de o coadă stufoasă, încâlcită, agresivă, browniană, un pic de Möbius, ceva Klein și mult-mult soviet style, aproximativ bilingv. Trec peste: „cine-i urma?”, „după cine?”, „cu cine”, „după mine!”, „la cine” (biroul are trei compartimente incompatibile ca profil), „femeia în verde”, „bărbatul cu ochelari”; am deja nick-ul „bărbatul-cu-cartea”.
Cartea cu titlul „Despre sublim și frumos” de sub pana (da-da, pe la 1750 se scria cu pana!) lui Edmond Burke mă apără și mă păzește de tot ce este mai greu de suportat: spiritul diavolesc al cozilor, omniprezente, inevitabile mai peste tot, minus Georgia, Colhida Lânii de Aur, mai noua Utopie a lui Saakașvili. Afacerea cu patenta mi-a luat aproape ziulica întreagă și nu mi-a prins bine la nimic, fiindcă – bine zice Edmond Burke – legile însăși sunt nedreptatea organizată.
Seara găsesc pe FB postarea lui Ion Grosu, „Queue”, cu o gravură reprezentând oameni ce stau la o coadă întinsă până după orizont. Dau un comment cu trimitere la celebrul roman „Oceredi - Coada” de Vladimir Sorokin și trec la menaj cu un mic bec aprins în cap, căruia nu-i dau prea mare atenție. Păcat!
Marți
Deschid ochii cu „beculețul” de ieri seara, azi incandescent și deranjant. Să vedem ce au spus deja cărțile. Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului, de Yuval Noah Harari, scrie că în curând (foarte curând!) vom avea în cap sau în oricare alt loc un chip care va coordona și sincroniza întreaga activitate fizică și mintală a tuturor oamenilor de pe planetă, indiferent de faptul că ar popula sau nu rețelele sociale.
Simplu: ai un simpatic calcul renal (știe doar medicul și calculatorul său din birou) și te poți bucura de o superpublicitate a preparatelor medicinale de profil. Ai scris unui prieten despre o marcă de scanner negative și vei fi imediat asaltat de oferte (cu reduceri, desigur!) din partea marilor producători. O fi normal, mă rog! Dar așa, că m-am gândit doar la fenomenul social al cozilor...
Sting becul și merg la o firmă de pompe funebre să cumpăr o coroană cu panglică pentru un prieten decedat. Examinez în pace (azi, fără cozi!) oferte cu flori de plastic (nu se vor ofili niciodată), bentițe negre cu înscrisuri aurii având, tot pe veci, inevitabilele greșeli gramaticale. Citesc cu atenție ofertele generoase pentru un ultim drum. Observ cât sunt de nepregătiți atât eu cât și rudele mele pentru propriul meu deces. Financiar, organizatoric, și, ca să zic așa, estetic, etic, etc., etc.
Reușesc să depun acest omagiu formal lângă sicriu înainte de plecarea mortului și, mai târziu, mă pomenesc în singurătatea oferită generos de orașul canicular, cu o cafea bună la terasă. Încerc să mă gândesc la prietenul meu, plecat de curând, dar nu reușesc din cauza „becului”. Am în mine ispita necurată de a vedea ce-mi va spune azi rețeaua. Seara – aparent nimic deosebit. Așa doar un articol bizar de pe TED Fellow despre un nou tip de inmormântare și anume: Un lințoliu („Mushroom Death Suit”) tratat cu spori de ciuperci special selectate pentru a desființa pur ecologic tot ce mai rămâne din om. Văzusem cândva scheletul unei șopârle din care creșteau ciuperci. Nimic deosebit zici? M-o fi văzut cineva in troleibuz cu coroana în brațe.
Miercuri
Merg tot cu troleibuzul spre avocatul meu care instrumentează (atât că poate și el săracul) cazul meu cu casa și bandiții care mi-au luat toți banii și apoi au falimentat legal, fără ca să mai poarte cu noi (suntem mai mulți, cei prostiți) orice discuție. Nu pot să strig: Atenție prieteni, cei de la „Neo-Mansarde” sunt niște escroci! Ei nu mai există! Au schimbat șopârla și nu se tem de ciuperci.
Observ că am în jur o mare și nesperată schimbare: nu se anunță stațiile la plecare și sosire! Ce plăcere să nu auzi, dat la foarte tare, luxul intonațional al unor denumiri de până la opt (!) cuvinte. Ce plăcere să uiți mobilul acasă și să nu fii supus geolocației, contabilizării pașilor, sau ispitei de a naviga cu riscul unor „becuri” pentru diseară.
Ce plăcere să uiți mobilul acasă și să nu fii supus geolocației, contabilizării pașilor, sau ispitei de a naviga...
Libertatea și pacea unei cărți tipărite pe hârtie! Avocatul se arată interesat (e om și el, nu?) de volumul lui Mihail Bulgakov apărut la Chișinău în limba rusă acum 20 și ceva de ani. Zice că a privit cu plăcere „Maestrul și Margareta”. „Mai are și alte lucrări”, zic. – Uite, „Viaţa domnului de Molière”, zic, deschid și încremenesc la vederea epigrafului semnat de... Antioh Cantemir! Sunt absolut șocat! Atâta am citit și răscitit, încă din tinerețe, tot ce se putea găsi din Bulgakov, și nu am remarcat acest strălucit detaliu! Mă ia cu rece la linguriță, revin cu greu la subiectul cazului meu cu casa, deși în capul meu plin de lecturi absolut neproductive răsună ca un blestem celebra frază a lui Woland despre „Chestiunea apartamentelor”.
Încerc să mă detașez de obsesia cercurilor vicioase și a coincidențelor fatale, care mă tot bântuie în aceste zile. Am la ce mă gândi la o cafea și după: destinul lui Antioh Cantemir, să zicem. Îmi promit să trec cumva pe la Biblioteca Națională, poate găsesc ceva la cartea rară. Ori poate la Lică Sainciuc, înțeleptul din strada Grigore Ureche? Mai vedem! Seara, nici urmă de conspirație și ingerință în viața mea intimă din partea FB și Twitter. Așa... niște bagatele de miercuri, zi de post, mă rog!
Ah, da, să văd ce găsesc despre mult prea necunoscutul Beizadea Antioh. Mult! În engleză, rusă, română. Să tot citești până te faci dobă de carte. Într-un târziu îmi sare în ochi „Viaţa domnului de Molière”, Editura Humanitas, 2013, traducere din limba rusă de Natalia C-a-n-t-e-m-i-r. Adio mănăstire! Și noapte bună, cum s-ar zice!
Joi
Șed toată ziua în casa de închiriat față în față cu o halucinantă dezordine în hârtii, mape, acte, chitanțe, cărți, notițe, fotografii, negative, pixuri de toate culorile. Am tot amânat ziua „X” până în ultima clipă dinaintea unui proiect fotografic dificil.
Trebuie să mă împac și cu lipsa patentei. Am primit un refuz categoric motivat de lipsa vizei de reședință în oraș sau în altă parte. Hoții și pungașii de la Neo-Mansarde mă privează și de acest modest privilegiu. Asta peste faptul că nu pot să merg la vot, la medicul de familie, poliție, la cimitir (în calitate de chiriaș pe veci, desigur...).
Urâtă recidivă a sistemului sovietic ce pătrunde prin toți porii aidoma mirosului de cloacă dinspre râul Bâc!...
Urâtă recidivă a sistemului sovietic ce pătrunde prin toți porii aidoma mirosului de cloacă dinspre râul Bâc! Spre seară plec pentru niște teste la o clinică particulară, unitate modernă care nu are cozi, nu te scormonește în buletin, ci doar în portmoneu. Iau, totuși, și o carte cu mine. Așa, pentru orice eventualitate. Alegerea este pe gustul și aroma unei zile plină de supărări: Recensământul populației Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești pentru anul 1959. O carte sovietică de la copertă până la ultimul semn de punctuație, cu tabele și cifre-cifre ce contabilizează halucinant tot și toate, la modul cel mai biurocratic posibil, propriu unui sistem care părea până mai ieri veșnic și de nezdruncinat.
Are și părți nostime pe alocuri. Decupez: din totalul populației de 2 884 477 inși s-au declarat români 1663, vorbitori de română 1145, dintre care bărbați – 806, femei – 857; vorbitori de română bărbați – 574, femei – 571. Ușor-ușor se întrezărește o intrigă: Niciun român la Chișinău, apoi 80 dintre bărbații români se declară vorbitori de rusă, față de 89 femei cu rusa declarată drept limba lor maternă sau natală. Cifrele arată cu trei femei mai puțin la rubrica naționalitate și cu 9 mai mult la limba natală - rusa. La moldoveni și moldovenească aceiași tendință doar că altele fiind cifrele. Să mai zică cineva - limba natală, maternă și de stat! Săraca lume la Anno Domine 1959!
Vineri
Privesc cu deznădejde modestele notițe pentru o săptămână monitorizată public. Irelevantă experiență! Iritare proprie vârstei, cozi, avocat, medici. Ultimii îmi recomandă să nu ies din casă. Cel puțin, pe parcursul zilelor de caniculă ce nu mai are sfârșit. Mă așteaptă copiii de la Liceul „Spiru Haret” pentru prelegerea promisă despre criticism fotografic. Clubul nostru „Chișinău Street Photo” începe să prindă contur, mai ales după performanța deloc simplă din primăvară, în cadrul Festivalului „Cronograf”. Vom comunica online, până una-alta.
Caut un pod de casă pentru a le depune în praful care tămăduiește toate ambițiile umane..
Lucrez de ieri la revizuirea cărților mele, devenite în cea mai mare parte inutile. Mă despart senin și răutăcios de toate volumele dragi și scumpe inimii mele secrete. Caut un pod de casă pentru a le depune în praful care tămăduiește toate ambițiile umane.
Las pentru o cercetare, pe care o vreau cu tot dinadinsul terminată, doar 10 – 15 volume de statistici și săpături, bune pentru un studiu anticomunist, motivat de arhiva și obiectele marelui fotograf Zaharia Cușnir. Încap într-o valiză pe care voi lipi inscripția „Cărți”. Restul necesar pentru lucrare mă așteaptă, cu infinită răbdare, în arhive online și pe aiurea.