Linkuri accesibilitate

„M-am dezobișnuit prea mult de viața necalumea moldovenească”


Teodor Ajder
Teodor Ajder

Jurnal săptămânal cu Teodor Ajder.

S-a născut la 28 octombrie 1978 în Chișinău. A făcut psihologia la Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, iar masteratul în științele educației și doctoratul în științele media, informațiilor și ale mediului, la Universitatea de Stat din Yokohama. Actualmente este stabilit în Varșovia, unde redactează anuarul „Mămăliga de Varșovia”, dar colaborează și cu alte publicații. Este autorul mai multor cărți-obiecte, printre care „Obrăzaru-i pentru o japonez[c]ă” – apărută în România la ed. FrACTalia, București, „MoPoJaRo”, „Vurda înlocuitorul de inimi”. Este și grădinar.

Luni

0:13 minute. Cobor pe jos dealul dinspre circ pe strada Carierei. Aerul miroase a ars. Iar ard gunoi poștăvechenii. Traversez Calea Orheiului ceva mai jos de cerc. Pe șosea observ alb și strălucitor cadavrul unui motan. Probabil motan, că e foarte mare, dar poate e o pisică. E alb, coadă și urechi negre. Are burta desfăcută cu intestinele rozovii în afară în care se reflectă felinarele. Ar fi prea de tot și prea devreme să fac din motanul ăsta o metaforă. Mașini mai puține, dar pe strada Putnei ba simt iz de păr ars, ba de lac ars, ba de plastic ars. Acasă, în casă e aer curat. Mama a întins rufele în sufragerie.

Înainte de culcare mai parcurg două-trei pagini din „Cum se inventează un huligan?” de Alexandru Laszlo. Autorul continuă să desființeze speculațiile grobiene și aberante ale Martei Petreu despre Mihail Sebastian.

Mă pregătesc de culcare. Dimineață tre să merg la jăkul de la Botanica. (Acronimul rus al Întreprinderii Municipale Pentru Gestionarea Fondului Locativ e încă în uz.) Se pare că a venit timpul să facem iar verificarea metrologică a contoarelor în apartamentul Eleonorei Zavtoni, protagonista lui Pavel Cuzuioc din „Doina Groparilor”. Eleonora s-a mutat între timp la Viena. În curând va fi lansat noul film al lui Cuzuioc. E și Eleonora printre protagoniștii acestuia.

8:00 Mă trezesc fără deșteptător. Îmi beau cafeaua și mă îmbrac să ies. O scurtă schimbare de replici cu mama, care se temea să nu mor de foame cât duc contoarele la verificat. Am reușit să o conving că nu avea de ce să-și facă griji.

Am schimbat două trolee de la Poșta Veche până la jăcul de la Botanica. Nu știa nimeni pe unde e. În sfârșit, portarul din clădirea Preturii Botanica m-a lămurit cum să-l găsesc. În birou mai era o doamnă locatară care venise cu aceeași chestie. Purta broboadă, ceea ce nu e chiar neobișnuit în Chișinău. I-a urat funcționarei să fie în paza domnului. Poate pentru că tocmai i-a plătit 150 de lei pentru scoaterea și punerea unui contor. Doamna cu broboadă iese. Îmi vine mie rândul. Îi explic funcționarei în trei cuvinte situația. Mă întreabă la rândul ei scurt câte contoare trebuie de schimbat.

– Trei – zic.

– 360 de lei. – zice funcționara.

Plătesc. Îmi scrie pe versoul bonului un telefon și un nume – Valera.

– Sunați-l și înțelegeți-vă. – îmi spune doamna.

Îl sun. Zice că poate să vină doar a doua zi să scoată contoarele. Îmi închipuiam optimisc că era să rezolv totul într-o zi.

– Bine, – zic – pe mâine.

Merg pe la Eleonora să culeg facturile. Trec pe lângă o plăcintărie nouă de lângă magazinul Linella și iau o plăcintă cu vișine. Ies afară și mușc. Îmi crapă un sâmbure între dinți. Mușc mai cu luare aminte și mai găsesc un sâmbure.

Orașul nostru e un corp viu...

Iau facturile și o iau la picior până în centru. Trolee superpline și ambuteiaje pe pod. Miros de ars în aer din când în când. Trotuarele sfârtecate de crăpături asemeni unor capilare întortocheate. Orașul nostru e un corp viu. În afara centrului, în cartierele mai marginale sunt multe trotuare și șosele de genul ăsta. Lângă bulevardul Dacia trotuarul se repară. Muncitorii s-au separat de pietoni de o plasă, închizând scara. Ca să-i înconjoare și să ajungă în stație oamenii trebuia să meargă pe gazoane, iar apoi să coboare pe o scândură destul de abruptă. Ce contează siguranța chișinăuienilor? Nu contează. Bine, contează, dar mai puțin.

Ambuteiajul face ca pasul meu să fie la fel de rapid ca circulația troleelor. Supermulte mașini. Mi se pare că mă otrăvesc gazele lor de eșapament. Premierul Chicu vrea să încurajeze tinerii căsătoriți să-și cumpere mașini. Cred că vrea să facă tot posibilul ca și tinerii să moară de cancer pulmonar. Stă doar și el în Chișinău. Respiră doar același aer când călătorește cu automobilul. Extinction rebelion de la Chișinău sunt destul de prezenți în mass-media. Nu a auzit nimic – nimic?

Trec pe la anticariatul de pe Ștefan cel Mare. Întreb de opera completă lui Pasternak și de Capitalul lui Carl Marx, ediția moldovenească, în 4 volume, cea din 1968. Primul și ultimul volum, se pare, au dispărut chiar și de la Biblioteca Națională, deși erau vreo 15 pe vremuri. Îmi zice că mi-ar putea face rost de volumele respective cu 900, 1000, 1200... sau 1500 de lei. E curios cum ridica prețul așa, măsurându-mă cu privirea. Îi zic că e prea scump.

O cafea cu Valeria Barbas. Discutăm un pic despre emisiunea ei Zona Ars. După aia o vizită la Comitetul Central al Partidului Comunist. Întreb dacă au o bibliotecă. Nu aveau. Întreb dacă are cineva Capitalul lui Marx editat la Chișinău.

– Este. – îl avem în arhivă. Le am și eu acasă. – îmi spune un domn.

Răsuflu ușurat. Înseamnă că există cel puțin un set. Îi zic că m-ar interesa să mă implic într-un proiect de reeditare a versiunii moldovenești. Îi zic că arată mult mai bine decât versiunea românească tipărită la sfârșitul anilor 50 și că sunt curios în ce constau diferențele de traducere. Îi las telefonul. Promite că o să mă telefoneze.

Mai trec și pe la Biblioteca Uniunii scriitorilor. Mi-a spus Vitalie Sprînceană că ar fi fost un set al Capitalului moldovenesc și acolo. Nu-l aveau. Dar doamna bibliotecară pare supersimpatică și îmi zice să-i las telefonul, că poate mi le găsește ea. Biblioteca ei e conectată la alte biblioteci. Îi las numărul și scriu în josul lui – Teodor Ajder, în legătură cu Capitalul de Karl Marx.

Spiritul comunitar încă nu a secat totalmente. Cel puțin inconștient oamenii nu sunt lupi unii cu alții...

În troleibuzul 25 stăm trei oameni pe fotoliile față în față din partea din față a troleului. O doamnă vrea să se așeze. Troleibuzul o ia pe neașteptate din loc. Trei mâini ale celor trei pasageri se îndreaptă imediat spre doamnă și o sprijină. Doamna mulțumește și se așează. Spiritul comunitar încă nu a secat totalmente. Cel puțin inconștient oamenii nu sunt lupi unii cu alții. Sau cel puțin, nu sunt lupi oamenii care călătoresc cu troleul. Taxatoarea, care seamănă cu o renumită sculptură de Ghenadie Popescu, numai că are uniformă roșie și cozoroc, trece pe lângă noi îngânând o melodie. Nu-mi dau seama ce. Acasă iar pun mână la cartea lui Laszlo. Nu-ș-de unde apare o țânțăroaică și mi se așează pe pagină. Închid cartea cu un pleosc. Țânțăroaica decembriană prinsă între pagini își încetează existența.

Marți

Public pe pagina Mămăligii de Varșovia „Povestea elfilor indieni” în versiune poloneză.

În drumul spre apartamentul Eleonorei, în troleu, o doamnă în vârstă, elegantă cu o coafură ca a Judithei Butler, dar violetă, discută politică cu un domn în vârstă. De fapt, critică acerb partidul socialiștilor moldoveni (adaog moldoveni ca să subliniez că socialiștii moldoveni nu sunt socialiști, iar critica ei era una socialistă). Vorbea în limba rusă, cu glas tare și răspicat, ca să audă și alți călători. În românește cam așa ar suna ce zicea ea: La noi pensia e 800 de lei. La români e 300-400 de euro. Să văd eu socialiștii ăștia să trăiască cu 800 de lei pe lună și plus 700. Ei au cu miile și vor și mai mulți bani. Dar dacă moldovenii de rând se tem. Se tem să protesteze! Se tem și de români. Știți de ce tem moldovenii de români? Se îmbată și se tem. De protestat nu vor să protesteze, că de unde minte pentru protest? Dacă ești beat n-ai chef de protest. Dar, iată președintelui nu-i ajung bani. Nu-i ajung și cere. El nu se teme să ceară. Lui i se dau bani. Noi n-avem bani din ce trăi, dar el zboară în Japonia. Pe unde încă n-a mai zburat? Vrea să zboare peste tot, nu mai nu în România. Ei cu toții au palate. Au vândut Moldova rușilor! - zice doamna - și acum și aeroportul l-au vândut.

Mă gândesc că fetițelor cu păr albastru nu le se înălbește părul niciodată. Li se înviolețește. Taxatoarea îi zice doamnei cu păr violet să nu vorbească așa cu glas tare că încurcă pasagerii. Doamna cu păr violet trece la șoșotit. Un șoșotit clar și răspicat. Poate o fi având experiență de actriță? Își proiectează glasul extraordinar. Înainte de a ieși din troleu, îi prind privirea și îi arăt degetul mare ridicat în sus. Ea îmi zâmbește complotist. Se vede că președintele și partidul său nu are așa trecere la lumea vorbitoare de rusă precum își închipuie el. Curios.

Pe drum spre apartamentul Eleonorei am cumpărat trei feluri de struguri – Soroceni, Moldova și coarnă, și niște plăcintă din piața de lângă 1000 de fleacuri. De data asta plăcintele au fost bune. Ajung pe la 11:00. Mă pun pe citit.

Instalatorul ajunge cu întârziere de aproape două ore. Verifică robinetele și îmi spune că unul nu funcționează și că trebuie să cumpăr un robinet nou cu diametru 15, cu filet mama-mama.

Mama-mama? – precizez.

– Da. Spuneți acolo mama-mama și ei o să știe. Și să nu cumpărați mai ieftin de 75 de lei. Plus, instalarea robinetului o să mă coste 100 de lei. Mai trebuie să rezolv și cu cheia de la subsol. Va trebui să închidem apa când schimbăm robinetul defectuos. Deși aveam stabilită o altă întâlnire, ne înțelegem pe joi, la amiază. Miercuri e zi de odihnă pentru instalatori. Verificarea contoarelor ne va costa mai mult de jumătate din pensia despre care vorbea doamna cu păr mov din troleu.

Mă sună bibliotecare de la Biblioteca Uniunii. Îmi spune că a găsit un pictor care are toate cele patru volume ale Capitalului publicate la Chișinău. Îmi trece imediat supărarea legată de verificarea contoarelor. În drum spre stație trec pe la „1000 de mărunțișuri”, unde găsesc robinetul respectiv cu 60 de lei. Îmi merge bine. Traversez bulevardul Dacia și urc în troleu. Îmbulzeală. Ferestrele nu se deschid. Ambuteiaj. Călătoria durează la nesfârșit. De la Lumea copiilor o iau la picior. Regret că nu mi-am luat masca anti-smog de acasă. Merg și îmi aduc aminte despre cunoscuți care au murit de cancer pulmonar, deși nu au fumat. Smogul ucide, iar prim-ministrul actual, se pare, e gata să investească în moartea familiilor tinere.

Lângă circ lume multă. Monstrul-iguană gonflabilă adus aici e ignorat. Lumea e adunată pe lângă autobuzele cu pachete din Italia. Gara asta nouă auto se tot extinde. Unele garaje din apropiere au fost refăcute în mici birouri de transport internațional. Cadavrul motanului a fost eliminat de pe Calea Orheiului. Pe la mijlocul Putnei o mamă își învață fiul zilele săptămânii – Miercuri – Mielculi – Joi – Joi – Vineri – Vineli... Apoi număratul – Unu – Unu – Doi – Doi – Trei – Tlei – Patru – Patlu – Cinci - Șapte! – Cinci nu șapte! – zice mama. – Șapte – i se încăpăținează băiatul. Mă gândesc la ai mei. Sunt în Manchester. Se vor așeza imediat la o masă de ajun ca din filmele americane despre familii fericite. Sunt rupt între ei și mama. Vor petrece fără mine anul ăsta.

Ies în oraș. Merg la C51, unde se anunțase un Elefant alb, un obicei vestic, un schimb anonim de cadouri. Am stat o oră, am băut o halbă cu bere. Mai sunt doi clienți pe lângă mine. Nu se întâmplă nimic. Probabil nu va avea loc evenimentul. Dar e o expoziție superfaină cu fotografie de Natalia Gârbu, susținută de Genderdoc-M. Sunt și cărți poștale. Am scris cărți poștale pentru câțiva prieteni și pentru ai mei, spre Manchester. Cred că expoziția se mai poate încă vizita.

O iau la picior spre casă. Dau și pe la Pro sănătate să mă înțeleg cu proprietarul localului, Usama, la un interviu pentru Mămăliga de Varșovia. E din Palestina. Un bejenar palestinian este amfitrionul celor mai extraordinare petreceri cu muzică electronică din Chișinău. Bine că mai sunt imigranți.

... toamna asta lungită de noi, oamenii, cam cu de-a sila...

Îmi aduc brusc aminte că Bacovia scria și despre violet. – Orașul tot e violet. – Plumbul este de fapt violet în toamna asta lungită de noi, oamenii, cam cu de-a sila. Prea mult bioxid de carbon în atmosferă, iar noi ne bucurăm că putem face economii pe căldură. O sută, două de lei salvați. Mama sparge nuci ca să-mi dea să iau cu mine miez în Polonia.

Miercuri

Fac piața. Maioneză, măsline negre, mazăre, gelatină și o varză. Banii par să fie tema principală de discuție a chișinăuienilor în trolee, în alimentară, în piață, în librării – nu primim salariul al 13-lea că particularii nu plătesc așa ceva. – Drumurile de la Poșta Veche sunt mai terfelite decât cele de la Botanica. În două găuri adânci din asfalt, aflate lângă fosta alimentară, acum o ruină, cineva a lăsat o mașinuță de poliție. Pe capotă scrie POLIZEI. Probabil a ajuns acolo întâmplător, dar îmi aduce aminte de artistul spaniol Isaac Cordal. Are el o lucrare intitulată „Campania electorală”. În gaura alăturată de pe pavaj era o bucată de zorzoană roz de brad. Încă mai strălucea pe alocuri. E de plastic și de asta nu se cufundă în băltoacă.

Acasă am dat de CD-ul încă împachetat de la Schwabinggrad Ballett. Ei sunt un fel de Anatol Mătăsaru germani. Un colectiv de artiști și activiști urbani care-și susțin activitatea inclusiv prin concerte. Am scris despre ei la sfârșitul lui 2009, la Ziarul de Gardă. I-am contactat pentru că aveau o lucrare asemănătoare cu acțiunile lui Mătăsaru, inclusă într-o expoziție din Varșovia. Un Moș Crăciun se pumnea cu un tip care avea pe cap o mască de porc, iar pe fundal era un detașament de poliție antitero. Văd că mai sunt activi.

Mama și soră-mea decid să facem totuși masă de Crăciun. Grătar. Contribuim și împărtășim colectiv emisiile de CO2. Păcat că ne-am dezvățat să mâncăm crudități. Am fi avut un impact mai mic asupra mediului nostru înconjurător.

În timp ce coacem bucate la grătar discutăm în jurul lui tot felul de chestii: etimologia cuvântului „crăciun” – că ar fi de la creatio – latinescul creare, dar nu există o înțelegere asupra acesteia; evident, despre bani și venituri, mai exact ce salarii ar trebui să aibă, de exemplu, instalatorii. Când știm că sunt suficiente, decente și echitabile? (Tema asta o aduce în discuție un văr care efectiv a audiat „Capitalul” de Marx la recomandarea mea.) 100 de lei e mult sau puțin pentru schimbarea unui robinet? Discutăm și despre importanța șanselor egale. Unii dintre noi cred că accesul la șanse egale nu sunt importante. Oamenii oricum nu sunt egali. Nu polemizez. Nu mă iau la ceartă nici mai târziu, când cineva spune că indienii sunt lenoși, ca națiune, din care cauză corporațiile se plâng pe productivitatea scăzută. Nu intervin nici atunci când cineva afirmă că în Bruxelles sunt mai mulți negri decât albi. Deși poate ar fi trebuit. Înghit galușca, deși pe masă nu avem găluște. Tac. Apoi, ușor manevrez discuția în altă direcție.

După ce pleacă oaspeții aflu despre lapsusul cu urarea de Fericiun crăcit. Poetică remarcă! Politică poetică. Nu e întâmplător că politicienii moldoveni sunt mai ascultați decât poeții. În două cuvinte, doamna deputată PSRM Alla Pilipețcaia a știut să concluzioneze întregul an politic. Poezie pură. Mai scurt decât un haiku. Lăsând la o parte conotațiile freudiene ale lapsusului mă gândesc că astfel de îndoiri ale limbii pot fi efectuate de persoane realmente între culturi. Mă simt solidar cu doamna Pilipețcaia și îi invidiez puțin lapsusul. Fericiun crăcit a fost tradus procedural în bula mea socială atât în rusă cât și în poloneză, iar traducerile au fost însoțite de comentarii. Dar aceste traduceri induc vorbitorii de rusă și de poloneză într-o eroare. Se pierde mult prin aceste tălmăciri. Expresia ar trebui tradusă mai ad literam, mai sec, dar și cu păstrarea sonorului ludic. În fine, iată că și s-a râs puțin de sărbători. Suntem prea încruntați. Poate că acest Fericiun, așa crăcit cum e, să fie sărbătorit pe 25 decembrie, iar pe 7 să fie sărbătorit Crăciunul?

Citesc puțin dintr-o antologie de Bacovia. Descopăr intrigat că cuvântul pe care l-a folosit cel mai des nu a fost deloc „plumb”, ci „violet”! Are și multe „clavecinuri”. Mai pomenește și multe alte instrumente muzicale deși nu atât de repetitiv.

– O simfonie de pe stradă m-a deviat muzical.

Poeziile lui Bacovia transpun destul de bine atmosfera chișinăuiană din această săptămână...

Poeziile lui Bacovia transpun destul de bine atmosfera chișinăuiană din această săptămână, cu excepția că în poezia sa există totuși ninsoare și zăpadă. Deși are și o poezie în care aceasta e doar așteaptă. Mama sparge nuci în bucătărie.

Joi

Cum m-am trezit și mi-am băut cafeaua am pornit spre apartamentul Eleonorăi la randevu cu instalatorul. În stație un bărbat cam de vârsta mea aduna chiștoace aruncate în apropierea coșului de gunoi. Pe unele le dezgropa din glod. La ce a ajuns, m-am gândit. Mai poate fi refolosit tutunul din ele? Apoi mi-am adus aminte despre renumitul șlagăr pe care-l fredona taică-meu pe vremuri – strângem mucuri de pe drum, și eu, și tu, și Nică, și Mitică, suntem cu toți o clică de tineri derbedei! - Iar și mai apoi am văzut că omul a aruncat chiștoacele în ladă și a continuat să aștepte troleul. Hm... probabil a fost singurul act neinteresat făcut pentru alții la care am fost martor săptămâna asta. Ba nu, e al doilea. Primul a fost biscuiții pe care i-au copt cei de la Fides, pentru un târg de binefacere legat de programul devenit deja anuar „Papucei pentru cei fără de ei”.

Pe drum am terminat de citit volumașul lui Bacovia. Din păcate mai că nu cuprindea nimic din poezia lui socială. Renumita „Serenadă a muncitorului” a trebuit să o caut pe fir. Se pare că a fost apreciat în România Socialistă. Aflu din lapidara biografie inclusă în carte că în interbelic a colaborat cu mai multe publicații socialiste. „Plumbul” ar fi putut fi o metaforă a vieții clasei muncitoare și mijlocii de pe atunci. Iar când zice într-un text mai târziu că i s-au îndeplinit profețiile poate se referă la îmbunătățirea vieții al oamenilor muncii în comunism?

Mi-am luat cu mine „Dis-acordul” de Jaques Ranciere, dar instalatorul nu a întârziat de data asta. Iau cheile de la subsolul blocului de la o vecină și închidem apa caldă. În subsol nu sunt geamuri. Dacă dă un îngheț ar putea plesni țevele, mă gândesc. Dar revin rapid la ale noastre. Suntem confruntați de o nouă dificultate. Țeava e prea aproape de perete. Robinetul nu poate fi schimbat. Oare cum o fi pus robinetul precedent? Trebuie să scobim o gaură de vreun centimetru adâncime în perete. Nu avem unelte. Valera găsește o șurubelniță mică și bate în ea cu cheie. Caut și eu și dau de un ciocan de lemn și o șurubelniță. Ciobim din perete pe rând. Șurubelnița se îndoaie, îi sar bucăți din capătul mânerului, mi-am dat și vreo două ciocane peste încheieturile degetului arătător. (Mă doar și acum.) Valera spune că cimentul se întărește cu timpul. Scapă o sudalmă, dar și comentează:

– Am ajuns s-o facem pe sculptorii.

În fine reușim. Adâncitura e suficient de mare. Schimbăm robinetul. Valera scoate contoarele vechi și instalează contoare temporare. Marx ar fi spus (afirmă Ranciere) că proletariatul nu este atât o clasă, cât disoluția tuturor claselor. Îmi zice unde trebuie să merg, ca să efectuez controlul metrologic. Bulevardul Traian, la răscruce cu Grenoble, într-o casă roșie. El pleacă. O iau și eu la picior după un timp. Când ajung descopăr că biroul e închis. Au primit contoare doar până la 12:00. Acum au pauză de masă. În poștă ne-a aruncat cineva o fițuică unde este indicată și o adresă de la Poșta Veche. Poate acolo?

Urc în troleul 8. Apoi în 25. La Poșta Veche nu mai este prăvălia respectivă. A rămas doar reclama. Va trebui să fac iar drumul la Botanica și mâine. Verificarea durează o zi. E sfârșitul de săptămână. Vin sărbătorile. N-o să reușim să punem la loc contoarele anul ăsta, chiar dacă mâine merge totul strună. Oare de ce nu poate practica Apă-Canal o politică mai prietenoasă pentru clienții săi? De ce nu poate fi la fel cu Moldova Gaz în ceea ce privește monitorizarea contoarelor? De ce cei de la gaz vin și schimbă pe loc contoarele, iar ca să faci evaluarea contoarelor de apă omul trebuie să ucidă o săptămână de timp? De ce unii își salvează și lor timp și clienților, iar alții li-l irosesc în zădar?

M-am dezobișnuit prea mult de viața necalumea moldovenească, unde instituțiile ce prestează servicii țin să adaoge la facturi plăți în nervi și timp irosit, iar uneori și în vânătăi pe degete. În drum spre casă trec pe lângă cele două găuri din pavaj. Mașinuța de poliție a fost făcută țăndări. Probabil a fost călcată de mai multe mașini care au trecut prin hopurile respective. Bucata de ghirlandă încă mai înoată în apa din gaura de alături. Acasă mă uit la o emisiune cu Silvia Federici și mai citesc din Ranciere. Mama sparge nuci. Mă gândesc că ar trebui să o ajut. Totuși nu o fac, dar gust din nucile sparte de ea. Avem nuci delicioase.

Vineri

Ieri seara am vizionat cu mama „Doi papi”, în regia lui Fernando Meirelles, după o piesă de Anthony McCarten. Excelent filmul. Papa Francisc a scos volumele lui Marx și Engels din biblioteca iezuiților argentinieni din cauza pericolului Juntei militare. A fost îndepărtată de la conducere o președintă. Acu patruzeci și ceva de ani în Argentina se omorau cu nemiluita cei ce îndrăzneau să dorească egalitate în șanse. Mai ales tinerii contestatari. Se pare că au fost zeci de mii de morți. Noi de ce l-am aruncat pe Marx din biblioteci? În ‘68 eram mai îndrăzneți, mai combativi, mai gânditori ca acum. Așa îmi imaginez. Nu știm mai nimic despre cum eram noi în ’68.

Contoarele ajung la Apă-Canal, unde vor trece controlul metrologic. Ne va costa 256 de lei, în cazul în care nu sunt defecte. Aproape o pensie. Le vom primi după revelion. Vor fi gata cel devreme pe 3 ianuarie. Ambuteiaje și gaze de eșapament prin oraș. Mama sparge nuci. Frigiderul nostru a început așa din când în când să miorlăie ușor. Poate că am adus acasă sufletul motanului călcat luni și acesta s-a cuibărit în cel mai bunicel loc, acolo unde se păstrează toate bunătățile.

XS
SM
MD
LG