Presa de peste tot se întreabă în această dimineață, fără a găsi deocamdată un răspuns, care sunt circumstanțele reale ale morții subite și inexplicabile a ministrului de externe al lui Aleksandr Lukașenko, Vladimir Makei,
Echivalentul rusului Serghei Lavrov, bielorusul Vladimir Makei, în vârstă de 64 de ani, era un fidel al lui Lukașenko, ba chiar numărul doi al regimului de la Minsk și ministru de externe de 10 ani încoace.
Rusia, în acest timp, subliniază The Washington Post, a amânat discuţiile privind tratatul nuclear cu Statele Unite, care urmau să înceapă astăzi la Cairo. Cele două părți trebuiau să discute despre reluarea inspecțiilor în vederea noului tratat de reducere a armelor nucleare START, care limitează și reglementează arsenalul celor două mari puteri nucleare ale lumii.
China: începutul sfârșitului pentru Xi Jinping?
La Londra, The Economist amintește acea butadă a lui Churchill care, prin 1947, vorbind despre democrație, a numit-o cea mai rea și mai proastă formă de guvernare — cea mai rea, adică… în afară de toate celelalte. Așa se face că în ciuda dezordinii și a imperfecțiunilor democrațiilor, ele cel puțin îi lasă pe oamenii de rând să-și manifesteze zgomotos frustrările. Conducătorii aleși sunt obligați să se adapteze, să fie gata să-și retragă o măsură contestată — cum ar fi prelungirea la nesfârșit a acelor lockdowns pe care chinezii arată de câteva zile că nu le mai suportă.
Despre protestele din China scrie și La Repubblica în Italia: Pentru prima oară au izbucnit revolte pe străzile celor mai importante orașe ale Chinei, inclusiv Shanghai și Pekin, cerând demisia lui Xi Jinping. „Manifestații flutură foi goale de hârtie, care au devenit simbolul cenzurii și al protestelor izbucnite simultan în cele patru colțuri ale Chinei, în strigăte de:— „Jos Partidul Comunist, jos cu Xi Jinping”, protestele devenind tot mai violente, pe fundalul ciocnirilor cu poliția.”
La Paris, Courrier International citează din presa chineză — care tace cu totul în privința manifestațiilor ce zguduie țara și preferă să menționeze creșterea numărului de cazuri de Covid-19 și să comenteze măsurile luate — în vreme ce, la Londra, The Economist consideră că revolta din China ar putea fi începutul sfârșitului pentru Xi Jinping.
În schimb, The Washington Post consideră că, oricât ar părea de impresionante, este puțin probabil ca demonstrațiile să amenințe controlul lui Xi Jinpinng asupra Partidului Comunist Chinez, control pe care el l-a consolidat și extins la marele congres din octombrie.
Spânzurătoarea pentru cei care protestează în Iran
The Economist atrage atenția în paralel și asupra marilor proteste din Iran, reprimate extrem de violent, dar care amenință deja stabilitatea regimului.
Protestele continuă în Iran, la două luni după moartea tinerei Masha Amini, ucisă de poliție și, mai ales, represiunea se intensifică. 14.000 de protestatari au sfârșit în închisoarea Evin din Teheran, pe care mulți o definesc drept un „iad pe pământ”.
Cinci protestatari au fost condamnați la moarte, iar alți 21 înfruntă acuzații care i-ar putea duce de asemenea la spânzurătoare, scrie în Spania El Pais, care analizează în detaliu modalitățile aplicării pedepsei cu moartea în dictatura mollahilor. Spânzurarea este în Iran cea mai răspândită metodă de execuție. Cu totul, peste 300 de oameni au fost spânzurați în 2021.
Macron s'en va-t-en guerre à Washington
Un alt mare subiect, în presa de ambele părți ale Atlanticului, este vizita de stat, începută luni seara, a lui Emmanuel Macron la Washington.
Vizita președintelui francez la omologul său american este orice altceva decât simbolică, consideră Bloomberg. Emmanuel Macron are o mare ocazie să reînnoiască legăturile slăbite de către Donald Trump între Statele Unite și Franța – și mai pe larg Europa. Este momentul ideal pentru a discuta despre modul în care Occidentul poate sprijini mai bine Ucraina în lunile de iarnă – și, de asemenea, de a găsi cele mai bune modalități pentru a consolida Europa într-un moment dificil.
La Washington, Emmanuel Macron va continua ceea ce este deja o tradiție în relațiile internaționale. Ca toți președinții francezi înaintea lui, cu excepția notabilă a lui Nicolas Sarkozy, Macron se află într-o «vizită de stat» în SUA. Mai mult, este a doua lui vizită după cea din 2018, o onoare pe care doar Xi Jinping a avut-o în ultimii cincisprezece ani. În opt ani, Franța a acumulat așadar trei dintre cele doar șase vizite de stat organizate de Casa Albă.
Urgența e mare. Efectele secundare ale războiului și prețurile ridicate la energie ar putea duce la un număr neobișnuit de ridicat de decese printre europenii în vârstă. The Economist a calculat că, în cel mai rău scenariu, Europa ar putea număra în această iarnă mai mulți morți decât victimele războiului din Ucraina de până acum.
Putin și «mamele Potemkin»
La Paris, Libération a căutat să afle mai multe despre identitatea femeilor aduse vineri la o întâlnire parțial televizată cu Putin și prezentate drept mame și soții ale unor soldați căzuți pe front in Ucraina.
Scrie Libération, după o foarte amănunțită anchetă, că unele dintre femeile prezente nu erau chiar „simple” mame de soldați, ci mai degrabă notabile și funcționare ale regimului și apropiate puterii ruse. Canalul Telegram Можем объяснить, preluat de mai multe alte canale de presă în exil în limba rusă, precum Meduza, a explicat că a identificat 7 din interlocutoarele primite solemn de Putin: o politiciană membră a partidului puterii Rusia Unită, apoi șefa antenei din Moscova a unei mișcări politice create chiar de Putin (dar care încercase și să devină deputată din partea Rusiei Unite, tot așa — o fostă consilieră politică foarte implicată în strângerea de ajutoare pentru soldați (și prezentă anterior la multe apariții publice ale lui Putin), o membră importantă a unui clan cecen, sau regizoarea Olesia Șighina, pe care pe Telegram e descrisă ca autoarea multor filme «patriotice și ortodoxe».
Sigur, apare că erau printre ele și câteva mame care într-adevăr au pierdut un băiat pe front, dar iată că una din aceste femei, numită Pșenicikina Nina, militantă separatistă din regiunea Luhansk – cea care arată fotografia fiului mort, povestind cum a căzut ca un erou, în luptă cu inamicul, omite să spună că fiul ei nu a murit în 2022, ci în… 2019, cum o atestă elemente solide indicate de observatori, inclusiv fotografii ale înmormântării din 2019, încă vizibile pe conturile sociale rămase deschise în numele mortului.
Unde sunt femeile-arbitru din Qatar?
Trebuiau să fie figuri centrale la campionatul de fotbal din Qatar, dar, scrie La Repubblica, femeile arbitru sunt absente momentan de pe teren. Din 32 de meciuri, deci la jumătatea Cupei Mondiale, arbitrii de sex feminin s-au arătat doar de șase ori pe teren. Slujitoare de pe margine (ancelle a bordo campo), scrie La Repubblica.
E limpede, completează cotidianul din Roma, că FIFA le etalează pentru modernitate, dar că de fapt nu are încredere în ele.
¡Ay! Qué malas son las madrugadas
În sfârșit, ca o tristă anecdotă, într-un registru al performanțelor jurnalistice elementare, marele cotidian spaniol El País publicase în weekend un plat interviu cu premierul român Nicolae Ciucă, despre care nu am scris atunci, nefăcând revista presei în weekend. Interviul conținea de altfel doar o serie de locuri comune, precum, spunea Ciucă: “Avem nevoie de NATO pentru a apăra fiecare centimetru de teritoriu” etc… Iată însă că astăzi am primit, ca toți abonații ziarului, un email circular de iertăciune prin care ziarista Berna González Harbour, care scrisese introducerea, șapoul interviului cu Ciucă (interviul fiind realizat de altcineva), își cere scuze publice pentru lapsusul imperdonable care a făcut-o să scrie că… România a aparținut URSS-ului!
Într-adevăr, ea scria acolo în introducere că poziția «României față de Rusia este cu atât mai dificilă, cu cât țara a aparținut Uniunii Sovietice (al haber pertenecido a la Unión Soviética)!
Desigur, explică ea astăzi în acel email circular — și în același timp newsletter — destinat abonaților, desigur, mă gândeam la Pactul de la Varșovia. “Ar fi trebuit să știu”, zice ea, “am fost corespondentă și în România și în URSS. Mis disculpas.”
Și încheie ea dând vina pe faptul că a trebuit să scrie atunci foarte devreme dimineața, sculându-se cu noaptea-n cap și că “diminețile devreme sunt grele” (¡Ay ! Qué malas son las madrugadas!).
O cred și eu că diminețile sunt rele și blestemate. Fac această revistă a presei noaptea de nu mai știu câți ani, stând treaz pentru ca lumea să știe încă din zori ce scriu ziarele dimineții și ce va aduce ziua. Caramba și adelante!
