Linkuri accesibilitate

„Marea Neagră în Marile Lacuri”: mezaventurile unei mulatre din România


„Marea Neagră în Marile Lacuri”: mezaventurile unei mulatre din România
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:56 0:00
Link direct

Printre cărțile apărute recent în pâcla editorială a pandemiei culturale din Franța a fost promovat, cu mare expunere în rubricile literare din presă, primul roman al unei tinere originare din România: “La mer Noire dans les Grands Lacs” de Annie Lulu (Paris, Julliard, 2021).

Toate cronicile au insistat asupra faptului că tânăra scriitoare e mulatră, sau, cum o rezumă din start romanul autobiografic:

Când m-am născut, era încă dictatură

„Am avut o mamă, sau mai bine zis, mamei i-a fost rușine de mine multă vreme, iar pe tata nu l-am cunoscut, era un student congolez care a plecat după revoluție, în 1990. Când m-am născut, era încă dictatură, marele Conducător aducea o grămadă de studenți în țară, africani, egipteni, sirieni, veneau să-nvețe comunismul ca apoi să se-ntoarcă și să-ncerce să facă ceva ca lumea la ei acasă, să devină avangarda luminată a proletariatului internațional, ei crezându-se creierii egalității mondiale. Dar ce dorea Conducătorul era mai mult să se împrietenească cu alți mari lideri paranoici în ideea că l-ar fi putut ajuta să-și umple cuferele goale.”

Din păcate, dincolo de fenomenul de librărie, romanul e scris, ba chiar începe foarte demonstrativ, calculat să șocheze. Prima frază îi este strigată naratoarei de mamă: „Mai bine te înecam când te-am născut, trebuia să te strivesc c-o cărămidă.”

Când o naște, la Revoluție, mama sa încearcă de altfel să o îngroape vie într-o benă de gunoi pe lângă Piața Unirii din Iași, însă bebelușul e salvat în ultimul moment de un student senegalez care vindea țigări de contrabandă trecătorilor și care o dezgroapă din gunoi, mustrând-o pe tulburata mamă.

Annie Lullu
Annie Lullu

În roman, naratoarea Nili Makasi poartă un nume „nu foarte obișnuit pentru România”, cum subliniază ea. E născută în Iași, din amorul unei anumite Elena Abramovici pentru studentul din Zair, venit să învețe matematica și revoluția, Exaucé Makasi Motembe. La nașterea ei, Exaucé dispare (ca să se alăture, probabil, luptei finale pentru eliberarea continentului african), iar mama, abandonată, e nevoită să se ocupe singură de copil, care crește într-o atmosferă românească de ostilitate și xenofobie: «Când ai crescut într-o țară care a abolit sclavia rromilor – adică a țiganilor – acum abia o sută șaizeci de ani, unde majoritatea oamenilor, educați sub dictatură, n-au văzut niciodată un străin în viața lor, pe când tatăl tău era un student privilegiat, cu bursă guvernamentală, venit de foarte departe, și mânca la restaurant în fiecare zi, în vreme ce autohtonii aveau cartele pentru hrană și nu simțiseră niciodată gustul unei portocale, ți se arată deseori ranchiună. Ajungi să te detești foarte repede.»

Pentru a justifica de ce nu o trimite la orfelinat, cum își informează naratoarea cititorii că se făcea atunci cu copiii mulatri, mama ei nu încetează să-i repete că va deveni o ființă excepțională. (Îi spune toate astea, cu accent moldovenesc, desigur.)

Fetița crește fără tată, dușmănindu-l, știind însă că în limba lingala din Zair (astăzi din nou Congo, Republica Democratică, RDC), makasi, numele ei de familie, înseamnă „forță”. Cu acea forță vrea ea ca într-o zi să-și regăsească tatăl și să-i spargă mecla (lui casser la gueule).

Crește în România în mijlocul umilințelor îndurate de-a fi arătată cu degetul ca o maimuță, urâtă de mama ei, disprețuită de ceilalți. La prima menstruație, maică-sa o pălmuiește. La fel, o bătuse și când ea întrebase prima oară: -- Unde e tata?

Ah, iar mama bea, desigur, țuică, sau vodcă, sau orice, mă rog. Nu că nu s-ar găsi toate astea în Iași. În schimb, mama moldoveancă o pune să citească enorm în franceză, ca s-o facă să devină scriitoare.

Apoi, fata merge la facultate în București, continuând să se ascundă de lume (deși în Bucureștiul anilor 2000 o tânără mulatră prin centru n-ar fi trebuit să facă să se întoarcă privirile și capetele).

În sfârșit, naratoarea capătă o bursă la Paris și părăsim România definitiv.

În sfârșit își descoperă esența congoleză pe malul lacului Kivu, la Marile Lacuri Africane

La Paris, pe lângă studii, învață lingala cu congolezii din Kinshasa, cu gândul permanent de-a merge acolo să-și caute tatăl. Și o face. Dar nu trebuie să ne așteptăm la o căutare în inima întunericului, la o călătorie inițiatică în susul fluviului Congo, ca la Joseph Conrad (Heart of Darkness) sau Céline (Voyage au bout de la nuit). Ea ajunge la Kinshasa, apoi la Goma, banal, cu avionul... și în sfârșit își descoperă esența congoleză pe malul lacului Kivu, la Marile Lacuri Africane, unde regăsește senzația de fericire pe care o încercase în România când mama sa o dusese prima oară la Marea Neagră (de unde și titlul romanului: „Marea Neagră în Marile Lacuri” / “La mer Noire dans les Grands Lacs”).

Apoi rămâne gravidă, căci toată cartea e scrisă ca o confesiune adresată copilului din pântec... iar la sfârșit naște și ea: FIN.

Rămânem cu întrebarea dacă într-adevăr Iașul și Bucureștiul în care a crescut scriitoarea puteau fi atât de violent rasiste după Revoluție. Nu e vorba aici doar de o experiență personală sau subiectivă, ci ni se descrie o atmosferă generală de rasism, dispreț și ostilitate.

Provincia românească și străinii

Sigur, într-un oraș de provincie cum ar fi Buzăul, să spunem, cu prăfuitele sale cartiere mărginașe si industriale, târg de provincie placid și adormit, n-ai să vezi nici azi vreun imigrant, sau vreo tabără de refugiați sirieni sau africani, ca în sulele Greciei. Ar fi greu de imaginat reacția provincialilor în fața unui val de durere exotică ce le-ar fi impus de politicieni.

E adevărat și că țările de est, foste comuniste, membre azi în UE, nu au, în general, nici un fel de fel de experiență in administrarea șocului refugiaților sau al străinilor de altă etnie. De unde și dificultatea, din perspectiva Comisiei Europene, de a impune respectarea cotelor de refugiați.

Cu toate astea, țăranii români au de mult experiența africanilor și arabilor, încă din anii 1970, când Ceaușescu, cum o spune și autoarea romanului, a invitat, pe model sovietic, de-a lungul anilor, zeci de mii de studenți din țări nord- și central-africane, din Maghreb si Africa neagră, din Algeria, Libia, precum si Orientul Apropiat, studenți palestinieni sau sirieni, mai ales, regimul sirian fiind întotdeauna apropiat Moscovei. Dar și foarte mulți africani.

De câte ori era Ramadan, prin anii 1980, aleile dintre căminele studențești din Copou, în Iași, se umpleau de studenți arabi in halate, djellaba, sandale si papuci. Ba chiar până și la Buzău, satele de lângă aeroportul militar Bobocu vedeau defilând militari africani veniți la antrenament.

În schimb, dacă românii sunt într-adevăr obișnuiți de decenii să vadă câte un copil negru si să-i audă accentul moldovenesc, prin Polonia un Janek sau Julek mulatru rămâne o raritate.

Intr-o țară precum Polonia, sau Ungaria, care n-au cunoscut asemenea influx timpuriu de studenți străini din țări „exotice”, se întâmplă într-adevăr ca până și în orașe mari lumea să se întoarcă pe stradă, uitându-se după un negru. In orice caz, în Polonia nu prea găsești mulatri care să nu vorbească altă limbă decât poloneza, pe când în România, da, într-adevăr, prin târgurile Moldovei, poți întâlni câte un Vasilică sau Maria care nu știu decât româna.

Este încă un element din care apare limpede că țările de est, foste comuniste, nu erau pregătite psihologic să intre în UE. Cooptarea lor s-a făcut pe o bază exclusiv politica si economică, fără ca populația țărilor respective să fie pregătită în vreun fel pentru șocul cultural. Astăzi ele, mai ales așa-numitele țări din „grupul de la Visegrad” (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia) continuă să profite de toate avantajele UE, dar refuză să împartă poverile (așa cum o vedem si în repetitiva dezbatere publică din România în chestiunea refugiaților).

În schimb, orașele universitare din România, descrise de naratoare, mai ales Iași și București, sunt obișnuite de jumătate de secol să vadă africani pe stradă. Autoarea însăși descrie cum tatăl ei, în Iași, înainte de revoluție, avea o poziție socială privilegiată, ca student străin, și mânca doar la restaurant (ba mai avem acolo și personajul senegalezului salvator care face bișniță cu țigări).

Chiar și așa, însă, rămâne un fapt incontestabil că deși România a fost obișnuită vreme de decenii cu contactul cu străinii, cel puțin în mediul urban, locuitorii unui orășel din provincie ar găsi de neconceput instalarea unei tabere de refugiați în apropierea Crângului (cum e numit parcul din Buzău)… sau, așa cum umbla zvonul într-o vreme, că au să fie cazați refugiați afgani în Vama Veche, satul boem al nudiștilor de la Marea Neagră.

Veracitatea” romanului autobiografic

Ce este demn de reținut aici, mai mult decât romanul autobiografic în sine, e faptul că asemenea literatură se arată foarte căutată acum... Romanul acesta e publicat de o mare editură pariziană: Julliard. Principalul exemplu recent rămâne însă norvegianul Karl Ove Knausgård (transcris în unele țări: Knausgaard), care și-a numit provocator banala dar arhi-vânduta autobiografie în șase (!) volume Min Kamp (Mein Kampf, amintind astfel că și predecesorul său Knut Hamsun – premiu Nobel – fusese un mare simpatizant nazist).

Deși Knausgård scrie la un cu totul alt nivel decât Annie Lulu, totuși și romanele lui dau un sentiment ciudat, de déjà vu, totul pare foarte plat în narațiune, cum de altfel suntem avertizați de nenumărate cronici că așa va fi și nu altfel și că tocmai de aceea succesul lui planetar este uluitor (așa cum am mai arătat-o aici).

În final, pentru a reveni la punctul de plecare: romanul autobiografic al tinerei mulatre din România, rămâne întrebarea dacă într-adevăr Iașul și Bucureștiul în care a crescut naratoarea puteau fi atât de violent rasiste după Revoluție.

  • 16x9 Image

    Dan Alexe

    Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare. 

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG