Născută la 11 mai 1952, în satul Ciuciuleni, raionul Hânceşti. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova în 1976, Institutul Pedagogic din Tiraspol în 1988, UPS ,,Ion Creangă” din Chişinău în 1992, calificarea psiholog școlar. A activat în calitate de profesoară de limbi străine şi de limbă rusă. Ultimii trei ani din pedagogie a fost psiholog şcolar. Au urmat 10 ani de muncă în Grecia şi Italia. Din iulie 2011, activează în calitate de viceprimar de Ciuciuleni, raionul Hânceşti.
Luni
În viaţă există cazuri, în care nu trebuie să-ţi fie frică.
După o zi de duminică, încărcată de emoţii plăcute, după interviul acordat jurnalistei Valentina Ursu, azi am decis să fac o baie de rouă. Adică la ora 5 m-am coborât in vale în lanul de popuşoi, care se află in apropierea casei noastre, hotărâtă să mă plimb puţin cu sapa printre popuşoii înalți de doi metri. E o mare plăcere să te afli dimineaţa printre ei, când sunt împodobiţi cu picăturile de rouă ce strălucesc sub razele soarelui, care abia îşi arată năsucul de după deal.
Dacă uneori preşedintele sau guvernanţii obişnuiesc să facă baie de mulţime, cu riscul de a se contamina de ceva, (COVID 19), baia de rouă nu prezintă nici un pericol, dimpotrivă, e foarte benefică. După câteva ore mă întorc acasă. În timp ce trag o gura de respiro, deoarece e cam mare dealul, la întoarcerea înapoi mai trec cu privirea prin comentarile la interviul de ieri. Sunt foarte multe, am ajuns cifra de 250223 de vizualizări şi 338 de comentarii. Printre ele- multe de laudă, altele cu un pic de critică, dar eu le mulțumesc tuturor pentru atenţie, asigurându-i că am fost în toate foarte sinceră. Unii din cei care nu m-au văzut de mult, m-au sunat spunându-mi delicat că am cam îmbătrînit. Nu m-am gândit la aşa ceva, ce-i drept, la vârsta mea, evit să mă privesc in oglindă, pentru a nu-i da ocazia să dezmintă ceea ce simte inima mea, cu toate că privindu-mi mâinile în fiecare zi, îmi dau seama că ele niciodata nu îngână vârsta.
Sufletul însă, îmi spune că nu e adevărat ce spun alţii şi ca să dovedesc acest lucru, am recurs la o încercare. Având demult, demult pofta de vărzare neîmplinită, am decis să mi-o împlinesc, m-am dus la vie unde avem un cireş cu speranţa că nu s-au uscat toate. Am avut noroc. Dar cum sa le culeg? Erau prea sus. M-am apropiat de cireş, l-am rugat duios să-mi dea tăria lui ca să ma pot urca in el , sa-i culeg fructele ademenitoare.
Şi ce credeţi? S-a întâmplat. Mi-am adunat puterile. Am reuşit. M-am urcat. La cei 68 de ani ai mei, cred că e un mare succes. Am cules o căldare de cireşe, m-am fotografiat, am postat pe FB ca să dovedesc tuturor că bătrâneţea nu înseamnă câteva riduri apărute pe faţă. Cândva am scris şi o poezie referitor la acest lucru:
Ridurile de pe faţa unei femei,
Vorbesc despre istoria ei.
Şi dacă atent le priveşti, găseşti,
Că ai despre ce să citeşti.
Cu cât mai adânci
Cu atât mai importante.
E foarte înţeleaptă
Această carte.
A vieţii carte -fără preţ,
Cu gânduri scrise şi idei,
Dureri, speranţe, disperări,
Dorinţe, griji şi bucurii,
Amărăciuni şi suferinţi.
Cu optimiste aşteptări,
Regretul unor pasiuni,
Înţelegând într-un sfârşit,
Că toate sunt deşărtăciuni.
După amiază mi-au sosit nepoţelele pentru o săptămână. De când cu COVIDul- o săptămână stau acasă la Chişinău şi una la bunei. La noi vin fără telefoane , tablete...
Şi apoi vai de capul meu, ce chin am cu cea mai mică. Mă pândeşte ca hoţul, să pună mâna pe telefonul meu. Vârsta de 5 anişori n-o împiedică să se descurce perfect în instalarea a tot ce-şi doreşte de pe internet. Ce vreme a mai venit!
Marți
In interiorul corpului, puţin îmbătrânit, focul ce ne-a consumat, nu e niciodata stins complet. Cred că asta şi face injustă, privirea îndreptată spre vârsta noastră. Ne indignăm pentru faptul că corpul nu urmează motivele nerăbdătoare ale dorinţei. Dorim multe de toate, ca în tinereţe, dar ne oprim, împăcându-ne cu ceea ce avem. Azi mi-am dorit să coc un cuptor cu vărzare. Am copt 25 de vărzare şi 10 plăcinte. Au gustat mulți din ele, le-au plăcut la toţi, pentru ce, sunt foarte bucuroasă. Între timp radioul comunică: parlamentarul Ştefan Gaţcan se află la Iaşi. Ce face acolo? Când ajunge acasă? Şi atunci mă întreb: „la ce se gândeşte omul, când fuge de ceva? –sa-şi salveze pielea”. Să fie oare adevărat şi in acest caz?
Obosită, după operaţia cu vărzarele, mă aşez pe un scăunel şi involuntar mi se îndreaptă ochii spre verdele strălucitor al frunzelor de pe copacii din faţa casei. Îmi amintesc despre tatăl meu, care in copilărie îmi arăta dealurile, răsăritul şi apusul soarelui dar mai ales copacii, si-mi zicea: „Priveşte aceste comori şi nu le pierde din vedere niciodată. E important să cunoşti preţul lucrurilor”. Spre seară liniştea zilei a fost tulburată de o schimbare bruscă de timp. Se părea ca e toamna târzie. Toată noaptea a bătut un vânt sinistru care ne amintea doar de iarnă.
Dormind cu Laura, nepoata mai mică, mă mângâi cu ideile ei năstruşnice: „Bunico, voi sunteţi bătrâni, dar când o să creşteţi mai mari o să fie mai bine.” O întreb: „Dar tu vrei să creşti mare?” La care îmi răspunde hotărâtă:,, Eu nu vreau să cresc mare, eu vreau să cresc bebeluş”. Adormim amândouă îmbrăţişate, fiecare cu gândurile ei.
Miercuri
O zi mai relaxantă. După seara cu vântul urâcios care intre timp s-a calmat, dimineaţa, m-a întâmpinat natura cu verdele ei imaculat, cu splendoarea cerului însorit, şi cu liniştea ce mărturisea graţie, frumuseţea căruia ating sufletul meu, fără să-mi ceară ceva în schimb. Mă întreb ce fac cei ce sunt bolnavi, singuratici, şi locuiesc in apartamentele mici din oraş.
Mă telefonează o vecina.
-Ştii că aseară a fost înmormântat un alt vecin de al nostru?
-Nu, nu am ştiut.
A decedat. De ce? De bătrâneţe sau de covid? Multe întrebări are lumea, dar cea mai serioasă întrebare este: De ce l-au dus acoperit cu capacul sicriului, ceea ce nu e după ritualul religiei ortodoxe. Mă trece un gând. Covidul acesta va lăsa şi unele lucruri pozitive în viaţa noastră.
Se vor învăţa preoții să ducă morţii acoperiți, că nu e necesar să meargă până la cimitir descoperiţi.
Lumea să se înveţe să se spele mai des pe mâini, să păstreze curăţenia. Să păstreze distanţa, să nu se urce unul în cap la altul, atunci când este vreo grabă, cât de mare nu ar fi ea.
Joi
Mă trezesc cu mai puţine dureri de spate. Am efectuat mai puţină munca fizica de aceea şi durerile sunt mai mici. Îmi pregătesc cafeaua, o servesc şi fac o plimbare printre plantele ce-mi iau ceva timp ca să le văd pe toate, să mai curăţ florile trecute şi frunzele îngălbenite ca să termin cu udatul tuturor de dimineața.
Satisfăcuta pregătesc ceaiul pentru nepoțele , care adorm târziu (nu le lasă zburdul să se culce mai devreme) şi se trezesc la fel târziu, le aşez masă în bucătărie şi le invit la dejun. Fiind venite de la oraş şi deprinse mai mult cu regimul intern (din cauza covidului), doresc sa ieie dejunul înăuntru, eu insist să vină în bucătărie.
Urmând exemplul tatălui meu, le deschid uşa si le zic:„Priviti cât e de frumos afară” la care Esmeralda, nepoata mai mare, zice: „Vai, bunică, nici nu mi-am închipui cât e de frumos să mănânci şi să priveşti afară la verdele acesta frumos şi la florile acestea dragălaşe”. Încet, încet, viaţa de la ţară li se dă pe gust și dacă cineva le întreabă cum e la bunei, răspunsul e SUPER.
Tot restul zilei e legat doar de ele. Pregătirea de mâncare mai bunişoară, atenţie mai multişoară, ca să nu le pară trist la bunei, şi poate să se lege mai mult de viaţa de la ţară, cu toate că mă îndoiesc mult că aş putea să le conving. Cu ele uiţi de dureri, de problemele vieţii şi chiar de bătrîneţe. Ne transformăm şi noi in 2 copii mai mărişori. E fericită vârsta copilăriei, când încă nu ai apucat să te descurci în politică. E fericită şi vârsta a treia, dacă liniştea noastră nu ar fi întreruptă de noutăţile televiziunii care de altfel sunt numai negative. Privesc puţin şedinţa parlamentului, Gaţcan e în parlament. A sosit. Când, cum şi de ce e in parlament, dacă trebuia să stea in carantină? Ce ticăloşii se petrec in rândurile oamenilor de stat. Ce-i asta oameni buni? În ce ţară trăim? Ce exemplu demonstrează ei cetăţeanului de rînd? Asta şi ne tulbură liniştea noastră.
Vineri
După o noapte cu multe gânduri, cum să procedez ca să fie corect, după ce am pus puţin lucrurile gospodăriei la cale, mă gătesc să merg la primărie. Am o întrunire a comisiei administrative, la care sunt preşedinte. Avem de discutat câteva cazuri de conflicte de hotar între cetăţeni. Am avut multe asemenea ocazii, dar şi azi avem un caz complicat. Un agricultor, stăpân pe aproximativ 12 hectare de vie „Moldova”, a îndreptat apa ce vine din deal, spre via unei pensionare care are şi ea un lot de 0.42 ha şi pe care le munceşte singură, fără ajutor. E tristă situaţia şi e greu să-i faci pe oameni să înţeleagă, că nu e bine să dăuneze unul altuia. Când plouă, și ploaia îi strică pe toţi totuna, e un caz, dar când cel puternic se apără în aşa fel de calamităţile naturii, stricând pe cel neputincios, e cu totul altceva. Mergând la faţa locului şi analizând situaţia, m-am întors acasă cu un gust amar în suflet, deoarece am înţeles că nu banul îl face pe om- OM. E dureros faptul când încerci să înţelegi şi să clarifici lucrurile după lege şi nu te alegi decât cu ţipete, urlete şi dezaprobare din partea făptaşului. Atunci îţi dai seama că nu face să-ţi pierzi vocea lămurindu-l. Este hârtie. Ea suferă tot. Ne vom întruni şi vom face act. Îl vom aduce la cunoştinţa ambelor părti după care vom aştepta răspunsul. Dacă părtile nu se vor înţelege pe cale amiabilă, va urma judecata, care sperăm să rezolve tot.
Mă întorc acasă, unde nepoţelele cu bunelul mă aşteaptă cu nerăbdare la prânz.
Tinereţe tinereţe,
Primăvara frumuseţii,
Aer dulce-nmugurat,
Suflet candid şi curat,
Te adie, te mângâie,
Floare mândră de lămâie,
Ce-nfoleşti şi te-ofileşti,
Cu noi, foarte puţin eşti.