Linkuri accesibilitate

Marile perdele de fum poluant


Cu greu poate fi văzut adevărul de după cortinele de fum de la Floreasca. Incidentul cu pacienta arsă pe patul de operație a ieșit cu greu la suprafață. Mai întâi un zvon, apoi un film și, în fine, mărturii la prima și, mai ales, a doua mână. S-a spus că e doar o stratagemă pentru a frăgezi conștiința politică a electoratului în cazul alegerilor anticipate.

În scandalul pacientei arse la Floreasca sunt implicate nume din preistoria PSD. Cumva marii medici și micii oameni pripășiți pe culoarele din Kiseleff s-au dovedit niște carieriști pe care e periculos să-i lași să se joace cu bisturiul în preajma pacienților. Unii spun că nu e prima dată când a trebuit ca medicii de la Spitalul de Urgență să fie nevoiți să-și stingă pacienții cu extinctorul după ce aparatura din sala de operație ar fi luat foc. Alții vorbesc despre incompetență, prostie, neprofesionalism.

Șeful operației, un carierist fost ministru PSD al sănătății și cadru universitar plagiator e văzut într-o secvență a filmului horror cu ceasul la mână (ceasul, bineînțeles, nesterilizat și dezinfectat) lângă pacienta pregătită de operație. S-a dovedit, în cele din urmă, că-și cronometra speranța de viață profesională. Noul ministru al sănătății a spus că a fost vorba despre eroare umană iar șeful secției de chirurgie Mircea Beuran a fost trimis la plimbare. Acesta protestează acum vehement și spune că va contesta concedierea. După cum am văzut, solidaritatea la bine și la rău a breslelor profesionale este mai profundă decât a familiei tradiționale și e posibil ca medicul Beuran să reintre cu ceasul în mână și în alte săli de operații. Colegiul medicilor așa ar vrea. Uimește placiditatea medicilor: nu degeaba se spune că un chirurg are sânge rece și tratează totul cu bisturiul. Dincolo de toate, în ciuda sentimentalismului produs de protestele în cinci (dintre care unul propagandist) față de concedierea lui Beuran, în ciuda apelurilor ca pacienții și doctorii să scrie ministrului pentru a-l convinge să-și schimbe părerea, adică în ciuda apelului făcut la dimensiunea umană a decidenților, uimește răceala cu care își tratează medicul propria boală profesională. El spune că, procedural, a făcut ceea ce trebuia, că pacienta nu mai avea nicio șansă, că a operat-o de fapt din omenie: cancerul pe care-l avea oricum o omora. Așadar, susține el, starea pacientei nu putea fi înrăutățită mai mult. De altfel, arsurile de pe patul de operației începuseră chiar să se vindece, așadar nu o omorau, ci o întăreau. Așadar, Mircea Beuran și-ar fi păstrat morga de om de știință empatic și simpatic până la final. La finalul pacientei.

Nu e nimic nou în această lipsă de compasiune față de victimă. N-ai să auzi de la profesioniștii noștri niciodată vreun „iertați-mă, am fost neprofesionist, am greșit, m-am pripit, nu am știut”. Ba dimpotrivă, ți se va spune că totul a fost făcut ca la carte ba mai presus de aceasta și singurele greșeli au fost făcute de victime. Este o logică instituțională aplicată în toate situațiile, de aceea omul banal, de pe stradă, are impresia că trăiește într-o societate asediată, că trebuie să se descurce cum poate într-o societate în care statul face victime la întâmplare, ca un Daniel Chițoiu, simulând apoi trei coaste frânte, ca să aibă justificări morale. În cazul sănătății e relativ simplu: ai posibilitatea să te păzești de sistemul spitalicesc autohton cu tot cu medicii, medicamentele expirate și malpraxisul lui. Ai alternativa milei publice așa că poate strângi suficienți bani să te tratezi în altă țară. În cazul justiției e mai complicat: malpraxisul are de multe ori mirosul banilor și deocamdată nu există instituție suficientă și eficientă pentru a investiga corupția magistraților. Deși ne-ar plăcea, dosarele penale românești nu sunt și nici nu pot fi judecate în Germania sau în Franța. Să scăpăm de cercetările penale făcute pe muchie de cuțit și în umbra (nu în lumina) Constituției. Să scăpăm de micile aranjamente locale și marile abuzuri naționale. De moralitatea sulfuroasă a deciziilor. E posibil ca, după zeci de ani în care magistratura a fost o școală și o uzină a abuzului, fabricând pe scară rulantă probe, martori, dosare, condamnări și neînceperi de urmărire penală, acest meșteșug al prostirii în masă să fi intrat în mitocondriile justiției, să trebuiască ceva croitorie genetică pentru a vindeca aceste cocoașe.

De asemenea, și învățământul este parte a acestei cetăți asediate care este România de pe stradă. După ce s-a vorbit atâta despre politizarea și birocratizarea educației, afli că în loc să desființeze cu totul instituția inspectoratelor școlare, ministerul concediază grangurii fostului partid la guvernare pentru a instala ciocoi noi din PNL. Restul, ce bagă și ce scoate educația din mintea copiilor, nu a fost luat în dezbate. Se pare că ministra consideră, în mod convenabil, că timpul pe care-l are la dispoziție până la alegerile parlamentare este prea scurt pentru a face ceva durabil în educație așa că preferă să nu facă nimic. Sau doar liftinguri cosmetice. Că-și vede un viitor în domeniu nu încape îndoială, de vreme ce a dovedit atâta flexibilitate când s-a discutat bugetul învățământului și a spus că nu are nevoie de banii pe care-i prevede legea, că se descurcă și cu mai puțini. Să-i ia ministerele mai importante. Indiferent care sunt motivele, că nu sunt bani, că proiectele în derulare nu mai pot fi finanțate etc., nu așa ceva te aștepți să auzi de la un individ responsabil care știe că deciziile sale sunt semințele zilei de mâine și, mai ales, de poimâine. Și, fără ca persoana care ține pâine și bisturiul sau, în cazul educației, stiloul și călimara să fie conștientă de impactul pe care-l au decizii sale pe termen mai lung decât mandatul său, ne vom mulțumi cu cârpeli: cârpim operații, manuale, programe și organigrame.

Iar, dacă nu ne convine, ni se spune să ne mutăm în altă parte. Aceasta era, cu ani în urmă, soluția fostului președinte Băsescu la cererile de majorare salarială din sistemul medical. Le spunea cinic să-și caute alți plătitori de salarii. Ceea ce s-a și întâmplat cu zeci de mii, de au rămas aici tot soiul de necalificați stăpâni pe bisturiu. Recent, primărița Capitalei le-a sugerat bucureștenilor nemulțumiți că își bagă în plămâni toate toxinele emise de incompetența administrației publice locale să-și ia traista în spate și să-și găsească cetatea ideală. Într-o controversă televizată, l-a admonestat pe ministrul Mediului, Costel Alexe, că nu și-a învățat lecția, că de fapt aerul Capitalei e curat și că mimozele ar trebui să stea în seră: Mutați-vă din București, dacă nu vă place în București!- l-a îndemnat ea. Gabriela Firea nu este nici ea originară din București așa că îndemnul ar putea fi sincer. Și valabil și pentru ea.

Nu e vorbă, se apropie alegerile locale și e posibil ca nu grija pentru „interesul public” să fie la mijloc, ci doar o strategie electorală de compromitere a candidaților cu șanse mai mari. Bucureștiul, zeci de ani doar o toxică platformă industrială cu câteva dormitoare muncitorești și zone rezidențiale pentru politruci, a fost mereu un oraș amețit de fumul cădelnițat de coșul marilor ctitorii ale unor industrii criminale. Silfidele politice de azi se plâng de prezența marilor centre comerciale în orașe pentru a ne face să uităm de imensele zone contaminate din restul orașului. E drept, statul s-a îngrijit „să privatizeze” întreprinderi vândute de a doua zi la fier vechi, primăriile „au retrocedat” interlopilor spațiile rămase. Au rămas ca mari poluanți marile centrale termice pe care toată administrația centrală și locală le apără ca pe ochii din cap: la urma urmei cum să renunți la o metodă de control a populației atât de eficientă? Te joci cu robinetul cum vrei, iar oamenii stau zgribuliți sub pături prin casă sau moțăie pe canapea la telenovele politice. Așadar mutatul din București ar fi o soluție pentru că praful construcțiilor și al maidanelor e etern.

Pentru cei care nu pot părăsi meterezele (cum spuneam, cetatea este asediată) există alternativa alegerilor. Există dar numai în anumite condiții: dacă se adoptă votul din două tururi și dacă fostele partide ale opoziției propun un candidat comun.

Dacă privim în amănunt, situația este imposibilă: greu de crezut că se va vota pentru două tururi de vreme ce nici anticipatele nu se pot decide în actuala geometrie politică a Parlamentului (dar, spune Ludovic Orban, se lucrează la remodelări: au început să înghită mai multe broaște râioase de la adversarii din PSD, îi aduc la guvern, le întind covoare roșii... doar-doar o rămâne PSD fără „coledzi”. Încet, dar sigur, poluarea ne va face să nu mai distingem sediile partidelor. Și nici platformele lor politice). Mai mult, opțiunea pentru un singur candidat are efecte laterale și paradoxale: fiecare partid dintre cele foste în opoziție a ajuns să aibă unicul său candidat la Primăria Generală.

Președintele Iohannis pune și el paie pe foc: „un partid care guvernează și care are o reacție foarte pozitivă în populație, în sondaje, vedem că PNL a urcat semnificativ, un astfel de partid ar trebui să meargă de regulă singur în alegeri pentru a-și dovedi și puterea, și curajul”. E drept, PNL are procente la care PSD nu mai visează de trei congrese încoace, dar președintele Iohannis este fie naiv, fie neatent, fie imatur politic și pare să nu știe că PNL are picioare de lut. Foamea de membri, aroganța, greșelile inevitabile, deciziile paradoxale (diverse mitele electorale, alocații, scutiri, ieftiniri, scăderi de taxe, adică exact ce le reproșau predecesorilor), ordonanțele de urgență „date noaptea, ca hoții” și declarațiile stupefiante (cum ar fi cea cu posibilitatea creșterii vârstei de pensionare, e drept „la cerere”) erodează deja popularitatea partidului și e posibil ca mâine procentele să scadă substanțial.

Chiar și alianța USR-Plus are probleme cu nepotrivirea de caracter și nu se pot decide pe cine să arunce în groapa cu lei de la Glina. După declarația președintelui Iohannis (adevăratul președinte PNL, de fapt, după ce a recâștigat fotoliul prezidențial) soluția candidatului unic e mai îndepărtată ca niciodată. Mai departe chiar decât perspectiva de a ne vota primarii în două tururi de scrutin.

Desigur, în aceste încleștări și încrâncenări haiducești nu încap oamenii obișnuiți decât ca scut uman. Către ei nu vorbește nimeni. Când se uită la ei, nu văd decât procente, scoruri, bazin electoral. Nu-și cere nimeni scuze pentru proasta administrație, pentru aerul prost, pentru apa infectă, pentru drumurile proaste, pentru proasta gestionare a domeniului public, pentru degradarea vieții de zi cu zi. Nici pentru întreținerea la foc continuu a degradării limbajului și semnificațiilor sale: e greu să mai vorbești azi despre democrație, libertate de expresie, de conștiință și de credință, despre biserică, familie, sacrificiu, omenie, onestitate, onoare, demnitate. Despre memorie. Despre adevăr și minciună.

Mai mult ca oricând, această epocă a demagogiei generalizate (democratură i s-a spus) este un atac la principii și fundamentele vieții de zi cu zi. Pentru că aceste dispute au doar întâmplător un efect asupra vieții comunității. Cum ar putea fi altfel de vreme ce nu au mare legătură cu adevăratele lui probleme? După bombele murdare de la televizor și după discursurile spumoase de la tribună, nu mai rămân decât bolile civilizației: amăgirea și dezamăgirea, uitarea, marea amețeală electorală.

Omul obișnuit trebuie să se bată singur cu fumul din sălile de operație, de pe străzile marilor orașe, din viața publică și cea politică. Sau să rătăcească prin aceste perdele de fum. Au efect ilariant și uneori paralizant. Trebuie să se bată și, de multe ori, să piardă lupta. De un lucru poate fi sigur: tot el va fi găsit vinovat.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG