Linkuri accesibilitate

Marina STEPNOVA. Femeile lui Lazăr


Marea proză rusă capătă în ultimul deceniu, tot mai pregnant, chip de femeie – de ce nu, chiar al Marinei Stepnova (n. 1971), autoarea romanului Femeile lui Lazăr, Curtea Veche, 2021, dublu câştigător al premiului „Bolşaia Kniga”.

Un veac de iubire egal cu un veac de om (fără două decenii), cât a vieţuit Lazăr Iosifovici Lindt, „pur şi simplu un geniu ce stătea bine înfipt pe pământ – şi un geniu în cel mai biologic sens al cuvântului”, pentru care „era plăcut şi avantajos să fii prieten cu femeile şi cu cărţile”, îndrăgostit toată viaţa de-o singură femeie, Marusia, cu 30 de ani mai în vârstă, dar trăind cu una mai tânără cu 40 de ani, Galocika (alias Galina Petrovna), care n-avea ochi să-l vadă, abia prin strănepoată-sa, Lidocika, simţindu-se la casa lui (aceeaşi cu a femeii iubite), fie şi postum. Bref, romanul Marinei Stepnova e de-o complexitate simfonică, iar coregrafia liniilor de subiect reface „geometria înaltă şi sfântă” a unor destine singulare – unele de-o bunătate înduioşătoare, altele de-o răutate feroce – se împletesc în timp şi spaţiu (Moscova, Ensk, dar şi Basarabia!); nici gând să le descâlcim aici, suficient să trag câte-un fir, de dragul frumuseţii scriiturii (deloc întâmplător autoarea e considerată „elevă a lui Nabokov şi Oleşa”):

„Dar Marusia era fericită cu adevărat. Adică ea mereu, în toată viaţa ei (…) era fericită – pentru că avusese norocul să se nască aşa. Să fii fericită însemna pentru ea să iubească, numai că acum, la şaptezeci şi trei de ani, în evacuare, în timpul războiului, ea îşi dăduse în sfârşit seama că a iubi nu înseamnă deloc să-i iubeşti pe ai săi. Poţi să-i iubeşti şi pe străini, adică numai pe străini trebuie să-i iubeşti, pentru că numai aşa devin ai tăi”;

„La orice atingere a lui Lindt, Galina Petrovna înţepenea pentru o clipă, ca o omidă, iar mai apoi, tot ca o omidă, se înmuia, dar în loc să moară, devenea extrem de maleabilă, mătăsoasă, moale, şi Lindt, interpretând naiv acest lucru ca pe un accept plin de ruşine, se apuca să fie şi mai sârguincios”;

„Lidocika se uită şi mai bine şi, de parcă cineva roti un tub de carton al unui caleidoscop, feţele copiilor se dizolvară în trăsăturile cunoscute distincte (…) Sângele, amestecându-se, pulsa în salturi în tâmplele Lidocikăi, în încheieturi, trecând în pieptul băiatului, umplând cu o lumină roz intensă buzele şi pleoapele fetiţei, pulsând concomitent în milioane de vene – trecute, viitoare, prezente”.

Închei cu această capodoperă de concizie demnă de Lao Zi (din Dao De Jing): „Ea nu se uitase niciodată în urmă. El nu o ajunsese din urmă niciodată, niciodată”.

5 iulie ’21

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG