Născut în Galileea într-un an cu crearea statului Israel, Meir Shalev dă la doar 40 de ani „un roman luxuriant şi nostalgic”, Roman rusesc, Univers, 2015, iar „această poveste esenţială despre naşterea unei naţiuni” (Publishers Weekly) nu doar că te ţine cu sufletul la gură, ci şi îţi ozonizează creierul – de la Un veac de singurătate, n-am citi nimic mai pitoresc de dimensiuni cosmice; deloc întâmplător Frankfurter Allgemeine Zeitung afirmă că „realismul său magic e de aceeaşi factură cu arta lui Gabriel Garcia Marquez!” (Filtrat însă prin înţelepciunea povestirilor hasidice, aş adăuga în paranteză.)
458 de pagini de încântare pură, compartimentate în 51 de capitole, în care odiseea celei de-a doua generaţii de colonizatori evrei e spusă pe mai multe voci – una se va face auzită de la un capăt la altul: „O regulez pe nepoata lui Lieberson!” (p. 1) şi: „O regulez pe fata cantorului” (p. 448) –, cele ale părinţilor întemeietori (Mirkin, Tsirkin, Lieberson şi Feige Levin), apoi ale descendenţilor acestora, în egală măsură personaje şi naratori, căci „aici (în Ereţ-Israel – n.n.) şi viaţa are sens, şi moartea are sens, fiindcă aici ne însufleţeşte patria şi libertatea”, totul „ca-ntr-un roman rusesc” pasional:
„– Toţi trei o iubeau pe bunică-ta, a oftat el, o admirau şi o ţineau ca în palmă, dar nu aşa cum un bărbat iubeşte o femeie.
– Fania spune că erau ca trei fraţi şi o soră mai mică.
– Erau ca trei fraţi şi un frate mai mic, a spus Pines, un frate mai mic pe care toţi îl iubesc. (…) Gândeşte-te că ei se scăldau în Kinneret tuspatru goi puşcă.”
Omniprezentul Baruch („Pe vremea aceea, când aveam cincisprezece ani, cântăream cam o sută zece kilograme”), nepotul lui Mirkin şi al lui Feige, „prima deschizătoare de drumuri care muncea ca un bărbat, pe care au iubit-o trei bărbaţi, au purtat-o ca-n palmă, au vaccinat-o cu sângele lor cel dulce şi i-au spălat hainele”, este adevăratul depozitar al memoriei comunităţii, şi tot el va transforma livada înfloritoare a bunicului într-un loc de veci pentru părinţii-întemeietori. Iată-l purtându-şi nepoata de la vărul Uri (cel cu regulatul) pe umeri, în memorabila scenă finală: „Surâsul neliniştit al străbunicii ei, care nu se stingea niciodată, tremura în colţurile gurii ei. Cu aripa mâinii ei micuţe mi-a arătat spre numele mamei mele care se vedea scris în zare. Cândva Daniel Lieberson îl arase în pământ, şi an de an primăvara îl vopseşte cu litere albastre uriaşe de albăstrele”. Adevăr grăit-a bunicul: „Copii. Perle trase pe aţă. Şiraguri prelungi de sămânţă.”
27 aprilie ’20
