Am lăsat să treacă un prim val de entuziasm global – „Întunecată şi miraculoasă, comică şi melancolică, (…) cea mai frumoasă carte a lui Michel Houellebecq” (Vanity Fair) – ca să pot citi cu ochii mei ultimul op al renumitului scriitor francez, Serotonină, Humanitas, 2019, nu că opinia preşedintelui Academiei Goncourt, Bernard Pivot, ar fi de neglijat: „Romanul nostalgiei şi al mâniei, al emoţiei şi al resemnării”.
„…un bărbat occidental de vârstă mijlocie, fără griji financiare timp de câţiva ani, lipsit de proiecte personale ori de preocupări serioase, profund dezamăgit de viaţa sa profesională anterioară, care în plan sentimental trăise diverse experienţe al căror punct comun era că se ferfeniţiseră, şi care, de fapt, n-avea motive să trăiască, dar nici motive să moară”, aşa se prezintă Florent-Claude (ce-şi urăşte prenumele şi care spune despre sine: „n-aveam vreun strop de clasă, aveam doar bani”), în momentul în care se decide s-o părăsească pe Yuzu, mai grav, să se retragă din viaţa socială, mutându-se într-o minusculă cameră pentru fumători dintr-un hotel, iar după ce medicul îi prescrie Captorix, să renunţe şi la viaţa sexuală (în paranteze fie spus, scenele fierbinţi nu lipsesc, dar nu ating intensitatea din romanele precedente), căci, „serotonina era un hormon strâns legat de stima de sine, de recunoaşterea obişnuită în sânul unui grup” – or, „Captorix-ul acţiona prin sporirea secreţiei de serotonină”. În fundal, o Franţă (profundă &) agricolă şi ea la pământ, sufocată de birocraţia de la Bruxelles, făcând ecou revoltelor fermierilor de la începutul preşedinţiei lui Emmanuel Macron. Când nimic nu mai merge, Florent-Claude îl sfătuieşte pe Aymeric, singurul prieten rămas din timpul studenţiei: „Ia şi tu o moldoveancă…”, căci „provine dintr-un mediu rural”, şi dă-i înainte cu „reverii moldoveneşti”, arătându-i-se chiar „o aristocraţie moldovenească”, dar plângându-i de milă acelei „moldovence potenţiale, care trăgea să moară într-un colţ pierdut din Moldova ei natală”. (Cât de rău, ca să nu zic la fundul sacului, trebuie să ajungă o ţară pentru a intra – şi încă, pe uşa din spate! – în proza celui mai mizantrop romancier francez contemporan?!!)
Dacă-ar fi să rezum scrierea în cauză, dar şi întreaga operă literară a lui Houellebecq, tot la personajul Florent-Claude aş recurge, zice acesta la un moment dat: „şi culmea e că, la 46 de ani, îmi dădeam seama că avusesem dreptate pe-atunci, fetele, dacă vreţi, sunt nişte curve, poţi să vezi lucrurile şi-aşa, dar viaţa profesională e o curvă şi mai mare, şi care nici nu-ţi oferă vreo plăcere”. Punct. Capăt de linie!
11mai ’20
