„Făcusem vreodată o alegere? Meseria mea de corector, casa în care locuiam, singurătatea, faptul că nu aveam cu cine să vorbesc… Putea toate astea să fi fost rezultatul unor decizii pe care le luasem cândva? Şi mi-am dat singură răspunsul: nu alesesem nimic, niciodată” – ajunge să se întrebe protagonista romanului Îndrăgostiţii de la miezul nopţii, de Mieko Kawakami (n. 1976), Litera, 2023, aproape de finalul naraţiunii, când se decide în cele din urmă să ia iniţiativă în ceea ce ar putea deveni o relaţie cu Mitsutsuka, drept care-i dă un telefon (după ce că nu s-au văzut un timp): „Am tras adânc aer în piept, mi-am ţinut respiraţia, am închis ochii, apoi am expirat lung, fără să mă grăbesc:
– V-aţi gândit vreodată să vă culcaţi cu mine?
(…) Tăcere.
– Da, l-am auzit la un moment dat.
– Şi eu m-am gândit să mă cult cu dumneavoastră, am spus, articulând cu greu cuvintele.”
Suntem la pagina 244 (din 287), de unde prima oară s-au intersectat abia la pagina 76 (într-o toaletă publică!), ceea ce înseamnă că acţiunea romanului se desfăşoară cu încetinitorul, ca să nu zic că stă pe loc: „Sunt singură, mi-am zis. Eram de mulţi ani doar eu cu mine şi crezusem că nu puteam să fiu mai singură de atât, dar abia atunci mi-am dat seama cât de singură eram, de fapt. Erau mulţi oameni, multe locuri, nenumărate culori şi sunete, dar nimic ce aş fi putut atinge, dacă întindeam mâna. Nimeni şi nimic nu se oprea să mă strige pe nume”. Or, când Mitsutsuka îi spune pe numele mic („– Fuyuko…”), zăgazul se rupe, iar tânăra femeie capătă curaj: „Pot să vă ating, domnule Mitsutsuka? (…) Mă atingeţi, nu?”. Toată drama (singurătăţii chinuitoare) pare să stea în aceste cuvinte: „E dificil să defineşti ce înseamnă să atingi. Fiindcă a atinge înseamnă să nu poţi să te apropii mai mult. Mă uitam la degetele sale ce le strângeau cu putere pe ale mele. Era acolo, eram acolo, eu cea care, în camera mea întunecată, eram paralizată de singurătate. La gândul că acolo, în umbra nopţii, îl atingeam, pielea capului mă furnica şi am început să simt o durere în piept. Vă ating, am spus în şoaptă. Accept că asta înseamnă că nu pot fi mai aproape de dumneavoastră, atât timp cât vă pot atinge”. (Nu vor ajunge mai departe de această atingere, dar ce schimbare importantă tocmai a avut loc în viaţa tinerei!)
Va trebui să ajungem la ultima pagină a romanului, în care corectoarea freelancer încearcă să lucreze puţin la un şpalt, dar i se face somn; când deodată „am simţit o străfulgerare sfâşiind toropeala somnului (…) erau cuvinte. Am întins mâna, am deschis carnetul la prima pagină albă şi am scris: Îndrăgostiţii de la miezul nopţii. Cuvintele apăruseră de nicăieri. (…) Privindu-mi scrisul de mână în lumina slabă, mi-am dat seama că era pentru prima oară când scriam ceva fără un scop anume. Erau cuvintele mele, pe o coală albă de hârtie”. (Pagina 288 a cărţii este albă, ca şi cum eroina tocmai a început să-şi trăiască viaţa din pagină albă…)
1 aprilie ’24
