Maestru al semioticii, autor al unor faimoase eseuri culturale și romancier de succes, Umberto Eco (1932–2016) ar fi împlinit astăzi 90 de ani. Pentru iraționalul și dementul secol XX, a fost un adevărat om al Renașterii, un navigator înnăscut prin oceanele cunoașterii și, cu siguranță, unul din cei mai vânduți și citiți autori pe care i-a dat lumea academică.
Eco a fost un spectacol intelectual eclectic, un bibliofil pasionat, un intelectual recunoscut global, un ambasador cultural de primă mână, medievist, umorist, filosof de geniu, dar și un povestitor înnăscut și o minte permanent deschisă și avidă de cunoaștere.
Oricine va fi scris măcar un rând despre Eco știe cât de dificilă poate fi evaluarea operei sale, precum și a criticii/hermeneuticii pe care aceasta o generează. Pe parcursul celor 84 de ani de viață, a predat la mari instituții academice din Italia, Franța, Marea Britanie, Statele Unite, Canada și chiar Argentina sau Brazilia. Prelegerile sale au putut fi auzite inclusiv în marile muzee ale lumii și a fost admirat drept icon cultural—avem aici profilul unui intelectual care a reușit de minune să îmbine rigoarea științifică și erudiția cu cerințele culturii de masă. Stilul său unic, vag socratic, limbajul figurativ, ironiile, digresiunile sale, intertextualitatea marcantă, l-au consfințit toate drept un enciclopedist hibrid.
Pentru Italia natală a făcut, de asemenea, enorm, modernizând literatura din „Cizmă”, popularizând studiile semiotice și devenind un narator exemplar în zona ficțiunilor istorice. A fost asaltat permanent de jurnaliști și de alți vânători de interviuri, cu toții implorându-l pe acest „guru cultural” să spună ceva (orice!) pe o seamă întreagă de subiecte. Și nu puțini au fost cei care s-au trezit declarând că Eco ar fi chiar „omul care le știe pe toate”.
Fiecare din romanele pe care le-a scris Eco s-a transformat într-un fel de labirint gigant, o urzeală a referințelor misterioase și mesajelor codate, a speculațiilor metafizice și micilor detalii istorice pe care doar autorul le poate desluși. Între timp, a deschide orice eseu despre Numele trandafirului (1980) cu un inventar al infinitelor modalități de lectură a textului a devenit o obișnuință. La rându-i, Pendulul lui Foucault (1988) stârnește în critici același gen de perplexitate precum primul roman al lui Eco.
Plecând de la toate aceste considerații, mulți s-au întrebat dacă sarcina interpretării acestor adevărate compendii ale unei cunoașteri codate revine criticilor sau, dimpotrivă, ele ar trebui citite precum o proiecție autobiografică a autorului (?). Cert este că nicio lectură a Pendulului nu poate face abstracție de climatul sociopolitic care l-a generat. Romanul ridiculizează, într-adevăr, scena politică italiană a deceniilor postbelice și abordează de o manieră cu mult mai directă evenimente care în Numele trandafirului erau tratate indirect sau alegoric.
Primul său roman istoric este prefațat de o scurtă „explicație” privind originea textului, în fapt, o traducere a unui manuscris căzut pentru prima oară în mâinile autorului în 1968, cu puțin timp înainte de înăbușirea Primăverii de la Praga. Pendulul lui Foucault acoperă, astfel, perioada elanului revoluționar de la sfârșitul anilor 1960, cea a terorismului fanatic al deceniului următor, precum și dezvrăjirea politică a anilor ’80. Problemele pe care le-a avut Italia în toată această acoladă temporală sunt cumva filtrate și educate de conștiința unui intelectual deziluzionat pe nume Jacopo Belbo, născut, ca un făcut, odată cu Eco, în 1932, și prea tânăr spre a fi participat la rezistența anti-fascistă de la începutul anilor ’40. O „dezamăgire adolescentină” comună întregii generații a lui Eco, transformată apoi, în anii postbelici, într-un fel de nostalgie pentru ceea ce fusese claritatea sau lipsa de ambiguitate a Rezistenței.
Eco a fost cu adevărat un maniac al acurateței istorice. Să ne aducem, bunăoară, aminte de controversa pe care a avut-o cu Jean-Jacques Annaud, regizorul francez al Numelui trandafirului. Într-una din scene, Annaud utilizase porci roșii în locul unora negri, ceea ce pentru Eco echivala cu o trădare a exactității despre care vorbeam. A fost un alt motiv pentru care scriitorul italian a decis ca romanele sale să nu mai fie adaptate pentru cinematografie (cel puțin cât timp va trăi).
Fapt este că Umberto Eco a dominat scena culturală vreme de mai bine de jumătate de secol și pentru că a fost o minte incredibil de enciclopedică. Cu doi ani înainte să moară, a fost inclus în Biblioteca Filosofilor vii, prestigioasa colecție concepută de educatorul american Paul Arthur Schilpp în 1939. Ca ambasador italian al culturii, Eco a înlesnit traducerea în multiple limbi a câtorva din operele unora ca Antonio Tabucchi, Alessandro Baricco sau Pier Vittorio Tondelli și tot el l-a promovat pe Italo Calvino în lumea anglosaxonă, în special după prelegerile Norton de la începutul anilor ’90.
Anii ’60 au rămas esențiali pentru înțelegerea alcătuirii politico-intelectuale a lui Eco. Atunci a intrat el în contradicție cu conservatoarea lume academică italiană și a folosit ca armă o nouă viziune despre militantism, literatură populară, istorie, adevăr și realitate. Odată cu Opera deschisă (1962), Jurnalul sumar (1963) și Apocalipsa amânată (1964), Eco a rupt deopotrivă lanțurile idealismului crocean și ale marxismului radical, ba chiar ale Școlii de la Frankfurt, și a introdus studiile despre benzi desenate, mass media și alte încarnări ale culturii populare (mișcarea cunoscută drept Gruppo 63 a fost platforma predilectă pentru toate aceste transformări).
Inovațiile lui în artă, literatură și estetică, nu de puține ori polemice, au continuat și în anii ’70. O teorie a semioticii a pus, din nou, Italia pe o hartă academică onorabilă și tot Eco s-a făcut responsabil de proliferarea departamentelor de comunicare și științele comunicării în numeroase universități din peninsulă.