Jurnal săptămânal la Europa Liberă cu Rob Ford.
Rob Ford este director la Școala Internațională Heritage - prima școală internațională din Moldova care oferă o abordare educațională globală și un curriculum internațional atât pentru comunitatea locală, cât și pentru cea internațională. A fost numit în funcție la începutul anului 2019,dar lucrează cu manageri școlari, profesori și elevi din Moldova de mai bine de 6 ani.
Este fiul unui miner născut la 20 martie 1973 și crescut în Shropshire, un județ deluros de la hotarul dintre Anglia și Țara Galilor. Regiunea de mijloc a Țării Galilor este ținutul lui drag, unde petrece timp cu familia, urcând dealuri și fiind aproape de natură. A fost primul din familia sa care a mers la universitate, studiind Politică și Istorie la Universitatea din York. Și-a început cariera sa de profesor la Bootham School, York, iar apoi și-a obținut Certificatul Post-Universitar în Educație de la Universitatea din Aberystwyth. Mai târziu a obținut diploma de Master în Management Educațional și Calificarea Națională Profesională de Director. A predate, aproape 25 de ani, Istorie și Politică elevilor și candidaților la studii universitare în școli din Anglia și din Țara Galilor. Înainte de a veni în Moldova, a fost director al școlii unde a învățat scriitoarea J.K.Rowling - la școala Wyedean, lângă Bristol, unde locuiește cu familia atunci când nu se află în Chișinău. El s-a bucurat de o carieră unică în educație internațională, lucrînd cu școli de pe tot globul pământesc, fiind ambasador al școlilor British Council. A contribuit cu articole despre educație internațională și leadership la scrierea a numeroase cărți și ediții publicistice din lume. El va vorbi la conferințe în februarie la Londra și în martie la Cairo, povestind despre scopul și viziunea școlii Heritage ca o școală internațională în Moldova. Este căsătorit cu Genevieve și este tatăl a trei fiice și cetățeni globali: Evie, Annie și Gwen. Scrie un blog despre viața și activitatea sa educațională în Moldova - mailfrommoldova.home.blog
Luni
Mi-a fost frică de sfârșitul lui ianuarie 2020 de ceva timp. Ca un cetățean britanic care trăiește și lucrează în Moldova, discuția ascuțită și irațională referitor la Brexit a fost adesea amuțită și retrasă în această parte estică a Europei, doar ocazional apărând în titluri datorită teatrului neînțeles al parlamentului britanic, încercând să dea sens deciziei de acum patru ani, căci democrația britanică cândva respectată a văzut cele mai urâte fețe ale populismului, iar identitatea națională crudă au apărut țipând de la votul controversat. Sunt aproape recunoscător colegilor din Chișinău când mă întreabă despre Megan și Harry în loc să încerce a da sens deciziei Brexit-ului. Pentru o țară de partea estică a Europei, Moldova are propria dezbatere neclară referitor la Europa, identitate, cum să facă față și ce direcție de viitor să aleagă. Președintele Macron al Franței se pare că a făcut o decizie unilaterală săptămâna aceasta când a declarat că țări ale Parteneriatului Estic, așa ca Moldova, nu au loc de așteptare pentru a deveni membri ai Uniunii Europene. Numărătoarea inversă până la sunetele întrerupte ale Big Ben-ului la Westminster, de vinerea aceasta, 31 ianuarie, nu va fi vestirea triumfală a unei noi ere ale Britaniei glorioase, ci mai degrabă a unei viziuni mutilate și distorsionate ale unei istorii problematice, rupte de la sensul realității și de la problemele unei ere globalizate din anii 2020, cu un viitor la care toată umanitatea trebuie să facă față.
Când am venit prima dată la Chișinău anul trecut, ca să lucrez cu fondatorii extraordinari și remarcabila comunitate de la Școala Internațională Heritage, era zăpadă peste tot. Colega și prietena dragă Tatiana Popa, m-a dus împreună cu familia sa într-o excursie la Orheiul Vechi, ca să văd peisajul cela natural extraordinar de frumos, de îți taie răsuflarea, care este îmbibat cu spiritualitate și istorie a Moldovei - un loc pe care îl consider în drept de a deveni sit de patrimoniu cultural UNESCO. În ciuda gheții și a zăpezii din acea zi, coborând pe o cărare abruptă de pe malul râului, țin minte cum mă țineam de crucea veche de piatră din vârful dealului în acel vânt de gheață absorbind Moldova, mai bine decât să beau vinurile glorioase , ca pe unul dintre cele mai bine păstrate secrete, ca pe o bijuterie ascunsă la răscrucile Europei. Un an mai târziu, Moldova a crescut și mai mult pentru mine, doar că în acest ianuarie 2020 se simt efectele încălzirii globale, căci iarna am simțit-o ca pe o primăvară timpurie din clipa când am coborât din avionul de Londra ca să încep noul semestru academic. Soarele nu a fost la locul lui azi, la a 75-a aniversare de la eliberarea lagărului Auschwitz de către Armata Roșie și de la începutul descoperirii uneia dintre cele mai monstruoase crime al celui de al treilea Reich, contractate de către buncărul amărât. Forțele Aliate știau cu fiecare pas că acesta era un război ca niciunul altul, de care Europa și lumea întreagă încă nu văzuse. Ura și crimele îngrozitoare ale naziștilor preponderent împotriva evreilor, dar și împotriva unor minorități cum ar fi romii sau homosexualii, a devenit un totem de “ca să nu uităm” și “niciodată iar” în această zi cu 75 de ani în urmă. Așa cum înaintăm tot mai mult și tot mai puțini supraviețuitori rămân în viață ca să-și povestească adevărul, devine și mai important pentru tânăra generație să țină minte și să povestească mai departe. În anii când am predat istoria și această perioadă, acest mesaj a devenit punctul central la lecțiile mele pentru atâția elevi. Am auzit istoricul marxist britanic (acum decedat) Eric Hobsbawm vorbind despre oameni ca trăind în prezentul permanent și că noi nu suntem conectați la trecut sau la viitor, ci trăim într-un prezent existențialist și nihilistic. Mă gândesc dacă aceasta a fost acea forță care m-a împins, într-o zi de luni plină, să merg împreună cu minunatul nostru șef de securitate, dl Grigore, și trei membri ai Consiliului Elevilor, să luăm flori pe bulevardul Dacia și apoi să le depunem la Memorialul Holocaustului de pe Calea Orheiului. Am stat tăcuți în soarele de primăvară, cu capetele aplecate, apoi am spus de ce oamenii trebuie să țină minte. Am vorbit despre evenimentele Holocaustului în Moldova, ghetto-ul din Chișinău și cât de onorați ne simțeam să reprezentăm comunitatea Heritage. Fiecare act de amintire e un act de speranță. Curând ne-am întors înapoi pe bulevardul Dacia, unde clădirile tip “hrușciovka” se aliniază pe drum, dar poartă straie de capitalism al secolului XXI cu localuri de Andy’s Pizza și McDonald’s pe lângă clădirile înalte de beton. Stând în apartamentul meu luni seara, după ce am vorbit pe Facetime cu soția și copii, ca să îi aud cum le-a fost ziua, m-am uitat în jos și am văzut un grup mic în curtea mea pe strada Pârcălab și am realizat cât de prețioase sunt timpul și viața.
Marți
Ziua a început cu cea mai îngrozitoare ploaie. Era ca în Londra. Am mers la colțul de la strada București cu Pircalab pentru a împărți o cursă cu un coleg. Există multe programe minunate și inovatoare de sustenabilitate și obiective de dezvoltare durabilă la Chișinău și în Moldova și, în special, activitatea PNUD de aici. Șeful adjunct al PNUD a venit să le vorbească elevilor noștri în cadrul Seriei de Prelegeri ale Fondatorilor, chiar înainte de Crăciun. Iar dacă acești copii sunt cu adevărat generația Gretei Thunberg, sper că vor avea un impact real asupra acțiunilor care pot preveni schimbările climatice, mai mult decât celebritățile pe bandă rulantă, pe care le văd pe rețelele de socializare din Chișinău. Ele vorbesc despre cum să devenim mai „eco”, dar postează poze cu baloane inutile, realizate din plastic, sau stau în stațiuni însorite de lux, luând avioane pentru a ajunge acolo. Ipocrizia, la fel ca și “BS”(amer. “bullshit”), poate fi mirosită cu mult înainte de a fi văzută. Gândul meu constant, în timp ce iau un minunat autobuz nr. 22 sau 30, sau curse împărțite cu colegi, este acesta: Chișinăul este unul dintre puținele orașe pe care le-am văzut, unde nimeni nu merge la lucru cu bicicleta. Studenților mei le-ar plăcea niște piste pentru cicliști, deoarece sunt sigur că există și părinți care ar vrea și ei să poată merge cu bicicletele. Nu există scheme de curse cu mașina și numărul de mașini cu un singur pasager în ele în acest oraș este îngrozitor. Mai ales în orele de vârf. Am fost săptămâna trecută la un forum educațional cu adevărat inspirațional la „Clasa Viitorului” în incinta Universității Pedagogice Ion Creangă, găzduită de primarul Chișinăului, Ion Ceban. Știți că situația traficului este proastă în acest oraș atunci când Ministrul Educației ajunge cu întârziere și face o glumă în public că nu a fost din cauza traficului din Chișinău.
...oamenii se mândresc cu ceea ce este produs aici.
Am încercat să evit clișeele despre Moldova de când am început să lucrez cu colegii de aici acum 6 ani. Cel mai evident este că mâncarea și vinul sunt atât de bune. Este adevărat, sunt incredibile, și oamenii se mândresc cu ceea ce este produs aici. Când am început prima oară sesiunile Skype cu elevii și colegii și au vorbit despre Moldova, au menționat întotdeauna cât de bună e mâncarea. Fiind englez, am menționat mereu ceaiul și am păstrat cu mândrie tradiția zilnică a ceaiului negru Ceylon și Assam, cu un strop de lapte, în cana mea galeză, spre groaza elevilor și colegilor mei. Ca să mă apăr, pot spune că,atunci când am lucrat în Siberia și în Tomsk, am văzut că rușii își puneau gem în ceai. Mi-am facut propria concluzie. Ceea ce mă readuce la mâncarea din cantina școlii. Bucătarul-șef, Tatiana, (am descoperit că dacă zic Tatiana, Inga sau Olga, cineva va întoarce capul), pregătește împreună cu echipa ei zilnic mâncare extraordinară. Prânzul de marți a fost minunat. Este simplu, dar are un gust bun. Mă gândesc la mâncarea de la cantina școlară pe care am experimentat-o în Marea Britanie și SUA - o mâncare maro-portocalie și complet nedigestibilă. Nu este o competiție. Moldovenii sunt și ar trebui să fie pe bună dreptate mândri de ceea ce cresc pe solul lor fertil dintre Prut și Nistru.
Mai târziu, am mers cu colegul meu Andy prin traficul de seară spre Centrul Cultural Evreiesc KEDEM, de pe strada Eugen Doga. A fost un eveniment special pentru comemorarea Holocaustului la a 75-a aniversare. Stând în holul aglomerat, ascultând cvartetul de vioară în timp ce imagini de la Holocaust apăreau în fața noastră, mi s-a părut ireal.
Deodată, mi s-a părut din ce în ce mai mult o săptămână de reflecție pe continentul nostru comun al Europei. S-au perindat vorbitor după vorbitor, ambasadorul rus, apoi adjunctul ambasadorului SUA, dl McDowell, care vine la Heritage în februarie, noi i-am reamintit și l-am felicitat pentru româna sa perfectă; șeful ONU în Moldova, care l-a citat pe Dag Hammarskojld „ONU nu a fost creat pentru a-i duce pe oameni în rai, ci pentru a salva umanitatea de iad ”, apoi a vorbit un supraviețuitor al Holocaustului, pe nume Iosef, al cărui pasiune și luptă au reamintit tuturor că aceste evenimente nu au fost o piesă abstractă a istoriei. Mi-am luat haina și eșarfa din vestiar, l-am întâlnit pe ministrul Educației, domnul Popovici, și l-am invitat la Heritage în viitorul apropiat, pentru a putea vedea educația globală inovatoare și curriculumul holistic pe care l-am dezvoltat și cum împărtășim aceste lucruri cu partenerii și școlile noastre din Moldova. Am plecat spre casă, am trecut pe lângă minunata cafenea „Crème de la Crème” și am mers prin parcul Catedralei. Aceasta este una dintre cele mai frumoase și europene străzi pe care le avem la Chișinău și am închis ochii în amurgul de seară devreme și mi-am imaginat că acesta ar putea fi Paris sau Viena sau Berlin, dar mă bucur că este dragul și vechiul nostru Chișinău. Am mers pe strada Pușkin și apoi am trecut de Liceul “Asachi”. Mă strădui să țin minte câte restaurante Andys Pizza sunt în drumul meu spre casă. Cafeneaua Nail de la colțul străzii Pârcalab este încă deschisă iarna și, rezistând tentației de a intra la o cafea și un divan, m-am dus acasă să vorbesc cu Gen și cu copiii și să continui cu câteva episoade de MadMen pe Netflix - capitalismul nestăpânit de pe Madison Avenue în anii '60 din America Războiului Rece. Perfect pentru o seară de ianuarie la Chișinău. Don Draper s-ar bucura cu siguranță de brunch-ul de weekend din Ava 1727 de la colț. Cele mai bune ouă și cafea flat white în Chișinău.
Miercuri
Azi era prea frig să mă trezesc. Nici măcar John Denver cântând „Country Roads”prin apartament, cântecul preferat al familiei Ford, nu m-a putut urni din pat la 6:30 dimineața. Ceaiul cu lapte din ceașca mea “America House” a putut, totuși. Azi a fost rândul meu să predau la ședința de miercuri despre predare și învățare. Sunt zece minute de transmitere a aproape orice ar ajuta cumva la clasă și care îi face pe oameni să gândească. Am văzut că asta funcționează atât de bine încă din timpul meu la școlile Royal Wootten Bassett, Crickhowell și Wyedean. Profesorii profesioniști învață unii de la alții ca colegi și colegi care predau colegilor. Și în acea arenă sunt profesor - domnul director nu ar însemna nimic pentru mine dacă nu aș putea lua și învăța un grup de copii de 15 ani într-o zi de miercuri rece din ianuarie. Unul dintre motivele pentru care m-am îndrăgostit de Moldova este acela că statutul și investițiile în educație sunt atât de ridicate în această societate. Este de mare respect și am avut privilegiul de a lucra cu unii dintre cei mai buni profesori din lume. Dacă mă gândesc la speranța pentru viitor, atunci profesorii din societatea noastră sunt cei care sunt în avangardă pentru a ne asigura că dezastrul emigrării populației din Moldova este inversat și să creăm speranța ca aceștia să se întoarcă și să rămână. Sau cel puțin pentru a se implice în comunități din care au venit, așa cum se întâmplă cu diaspora din țări care au suferit similar, precum Irlanda și Armenia. Lăsând politica deoparte, toate partidele sunt unite pentru de a combate migrația și trebuie de început cu tinerii noștri din școală și cu profesorii lor. Am venit dintr-o comunitate minieră și sunt fiul mândru al unui miner de cărbune. Educația a fost totul pentru mine, iar puterea transformatoare a educației mi-a venit ca o lanternă aprinsă, transmisă de educatori strălucitori, precum Les Jones.
Puterea și căldura unui simplu act uman nu poate fi subestimată.
Ședința mea de azi a fost despre puterea unui zâmbet. Un lucru pe care l-am văzut de atâtea ori la training-uri în Statele Unite sau în Marea Britanie. Am cochetat cu ideea de mai multe ori, de când un ambasador mi-a zis o dată vara că nimeni nu zâmbește în Moldova, aceasta este problema. Păi, bine, eu știu că nu e adevărat! Bunelul care își așteaptă nepoții lângă blocul nostru ca să îi ducă cu mașina la școală dimineața, zâmbește și zice zilnic “Bună dimineața!”. La fel cum face și doamna care matură strada în timp ce eu aștept vreun coleg să mă ia sau autobuzul. Paznicii noștri îmi dau mâna în fiecare dimineață, ne uităm în ochii unul altuia și ne dăm “Bună dimineața”. Nu știu de ce acest lucru pare unic, căci mereu am făcut asta, la fel ca toți directorii de școală pentru care am lucrat, dar stau în fiecare dimineață la intrare și salut fiecare copil. Puterea și căldura unui simplu act uman nu poate fi subestimată. Este cea mai bună parte a zilei. Și eu am colegi ca Liliana, Elena sau Tatiana, care au cele mai minunate zâmbete atunci când salută copiii.
Cele mai mari resurse ale Moldovei nu sunt subterane, ci sunt în oamenii săi.
Astăzi a fost o zi specială, deoarece a fost ziua de naștere a co-fondatoarei școlii, care e și președintele guvernatorilor școlii. A fost o plăcere să-i arătăm viziunea fondatoare pe care o avea pentru Heritage atunci când era puțin mai mult decât niște planuri pe o foaie de desen și acum într-o școală de succes în cel de-al treilea an de activitate. Cuvintele ei de la ceremonia de deschidere sunt acum expuse pe peretele din holul administrativ, deci nimeni nu se poate îndoi vreodată de scopul acestei școli unice din Moldova: „Misiunea Fondatorilor este de a pregăti pentru provocările viitorului. Un vis al unei școli internaționale care va oferi copiilor țării noastre atmosfera unei instituții educaționale alternative progresive și moderne”. Ne simțim mândri că facem parte și noi din ea și că o transformăm din ce în ce mai mult o realitate. Se simte asta cu fiecare nouă zi, iar miercuri cel de-al 8-lea vorbitor pentru Seria de Prelegeri ale Fondatorilor, șeful OMS din Moldova, dr. Igor Pokanevych, a venit să vorbească personalului și studenților în biblioteca noastră despre munca incredibilă din Moldova și, desigur, despre coronavirusul din China din zilele acestea. Ziua s-a terminat cu o vizită la Instituția Preșcolară Internațională din Chișinău, școala noastră soră, unde am mers cu managerul nostru de afaceri Tatiana, pentru a vorbi cu Ina, directorul instituției, și cu John, fondatorul, despre colaborarea pe care o avem și ce putem face mai mult împreună pentru a face Chișinăul un loc pe care familiile locale și internaționale să îl ia în considerare. Este întotdeauna bine când educatorii colaborează în parteneriate în acest mod. O altă speranță pentru Moldova pentru anii 2020 și mă gândesc la rețelele de profesori remarcabili precum META în Moldova, sau minunatul Alice Club din Tiraspol și munca excelentă pe care o depun. Vinerea trecută, Ana Akhalkatsi, șefa Băncii Mondiale din Moldova, a declarat acest lucru în cadrul conferinței educaționale din Ion Creangă; „Cele mai mari resurse ale Moldovei nu sunt subterane, ci sunt în oamenii săi”. Aceste cuvinte au răsunat în capul meu toată săptămâna, precum și în fețele colegilor, studenților, părinților și oamenilor pe care îi văd. Miercuri seara, când am mers la culcare, nu mă gândeam la clopotele Big Ben-ului de vineri, ci la speranța pe care o văd aici în colțul nostru de Europă. O credință în Europa.
Joi
În fiecare joi conduc adunarea școlii pentru clasele mari. Este unul dintre aspectele pe care le-am iubit cel mai mult în rolul meu de director. Mă scoate din oficiul meu imediat și mă duce departe de e-mailurile scrise la ora 1 noaptea. Poate că este profesorul de istorie din mine și „înțeleptul de pe scenă” își spun cuvântul. Nu că m-aș simți mare înțelept exersându-mi rolul de director britanic într-o școală internațională din Moldova, dar în educație fiind alături de elevi este locul unde îți exerciți meseria. . Dar, pe măsură ce această școală s-a dezvoltat și am creat grupurile în limbă română, rusă și engleză, apare un posibil model de cooperare și identitate pentru viitor dintre acești tineri cetățeni globali.
Am mers acasă fericit și bucuros să știu că există atâta bine în lume prin această tânără generație.
Cuvintele mele de veghe tot anul au fost coeziune, comunitate și comunicare. Discuțiile cu elevii din clasele mari în fiecare săptămână fac parte din acest proces. Dacă dorim ca acești tineri să meargă înainte și să facă alegeri mai bune, să fie lideri mai buni, să rezolve probleme globale complexe și să poarte cele mai bune dintre valorile noastre, noi trebuie să începem cumva. Să crezi în tineri, să îi implici și să fie motivați este întotdeauna un bun punct de plecare. Adunarea pe care am susținut-o astăzi a fost despre Holocaust. Am evitat în mod deliberat să folosesc o tactică de „șoc și înfricoșare” și, de asemenea, am descris-o în modul în care oamenii au încercat să înțeleagă și să explice această tragedie. Am folosit faimosul citat al doamnei Hannah Arendt la traseul Eichmann în 1961 despre „banalitatea răului” și am terminat cu exemplul extraordinar al lui Sir Nicolas Winton, care a murit abia în 2015, în vârstă de 106 ani. El a salvat aproape 700 de copii evrei de la moarte și vizionarea acelor copii (acum adulți) cum îl îmbrățișau și îi mulțumeau într-un program TV special peste ani a fost atât de puternic. Aceasta a adăugat un caracter picant, așa cum elevii noștri mai mari au vizitat centrul Holocaustului din Chișinău, precum și monumentele și amplasarea fostului ghetou din Chișinău. Zile ca acestea ne reamintesc pentru ce suntem în educație.
Am sfârșit ziua cu grupul meu de gândire critică. Numărul lor redus la jumătate, așa cum copiii de la școala și de pretutindeni din Chișinău suferă din cauza unui focar de gripă, iar părinții și-au ținut pe bună dreptate copiii acasă pentru a-și reveni.Le-am făcut elevilor mei un ceai în stil englezesc, în mod firesc, am postat și pe Twitter,( pentru că nimeni nu folosește Twitter în Moldova)... și am discutat despre importanța echilibrului în viață. Este ceva ce generația mea și generația lor au nevoie disperat ca totul să meargă cum trebuie, întrucât vedem că problemele de sănătate mintală se manifestă tot mai mult la tineri. Am mers acasă fericit și bucuros să știu că există atâta bine în lume prin această tânără generație.
Vineri
A fost o săptămână deosebit de interesantă pentru reflecție, iar mâine, după o îndelungată lună de ianuarie, deja e februarie. În propria mea țară, orice nu ar urma după, acei care au dorit o națiune cu un viitor înafara Europei, aruncată înapoi în secolul XIX, acum o au și vor trebui să trăiască cu toate consecințele. M-am uitat prin fereastra oficiului meu spre parcul din fața universității de lângă Școala Heritage și am văzut familia de câini vagabonzi, care au trăit și supraviețuit această iarnă, jucându-se pe teritoriu. Unul dintre lucrurile fundamentale pe care le-am făcut ca parte a culturii școlare a fost să dezvoltăm compasiunea și responsabilitatea socială. Am susținut orfelinatele locale de la Botanica, iar luna viitoare șefa ONG-ului de caritate din Chișinău, care luptă pentru copiii și femeile traficate, Veronica Lupu, va veni să le vorbească elevilor noștri la Prelegerile Fondatorilor, la fel, noi susținem în continuare Centrul de Salvare a animalelor AREAL. Fondatoarele Debbie O’Connell și Jane Sumner au făcut un lucru extraordinar să se asigure că există în oraș un centru unde se arată compasiune față de animale și ele muncesc în continuare pentru a se asigura că centrul poate lua animale neajutorate, precum și că există legi care apără bunăstarea animalelor.
Astăzi este inaugurat noul centru “Oak Centre” de pe teritoriul școlii, în vechea clădire verde de lemn, care anterior a găzduit muzeul FC “Zimbru”. Actualmente este un centru de training multifuncțional pentru predare și va fi utilizat pentru dezvoltarea profesională a profesorilor, studierea limbilor și ca spațiu de studiere independentă de către elevii noștri. Sunt tare mândru să văd că învățarea sec.XXI, pe care toți o dorim pentru țara noastră, se dezvoltă aici. Voi ține discursuri la conferințe educaționale la Londra la sfârșit de februarie și la Cairo în martie. La ambele evenimente voi vorbi cu mândrie despre puterea transformativă a educației în țara noastră și de ce acesta este elementul-cheie pentru a le da tinerilor noștri speranță, iar comunitățile noastre - legături care să-i țină împreună și mai puternici. Sunt un manager școlar britanic care e mândru că trăiește și muncește în minunata țară Moldova. Eu cred în Moldova!