Linkuri accesibilitate

Momente istorice pierdute de intelectualii români


În iunie 1968, sintetizând lecțiile revoltei avortate a studenților francezi, Monica Lovinescu examina amalgamul nihilist al utopismului autorului Omului unidimensional, Herbert Marcuse: „Două aspecte din opera lui militează în favoarea acestei explozii: lipsa de nuanțe dintr-o critică ce se vrea globală și definitivă și apelul la iraționalul fericirii. [...] Desigur, critica acestui tip de rațional se află în Heidegger, dar Heidegger n-o îmbină cu o speranță mesianică sau cu rămășițe de marxism. Sistemul lui Marcuse nu este exploziv prin rigoarea lui, ci, dimpotrivă, prin înglobarea atâtor izvoare diferite într-o critică radicală, dar nu și la obiect” (Unde scurte).

Diagnosticul este impecabil: critica a ceea ce filosofii Școlii de la Frankfurt numeau capitalism târziu era radicală, nu însă și la obiect. Chiar Jürgen Habermas admitea acest lucru atunci când scria despre revolta studențească germană drept o Scheinrevolution (o pseudorevoluție) și îi acuza pe unii dintre lideri de „fascism de stânga”.

În acest timp, la Praga, prindea ființă cealaltă aventură utopică. Utopia intelectualilor cehi și slovaci era una anti-ideologică, așadar una care se opunea minciunii oficiale, logicii despotismului birocratic și terorii polițiste prezentate drept apoteoza libertății umane. Era o insurecție a spiritului ori, spre a relua o minunată formulare hegeliană, era „un superb răsărit de soare”. Se topea ghețarul stalinist: societatea civilă renăștea sub semnul convingerii că socialismul poate fi umanizat. Anul 1968, cu ale sale mari iluzii și nu mai puțin teribile dezamăgiri, a avut cel puțin un efect de lungă durată: prăbușirea mitului sovietic și declinortodoxiilor comuniste în Occident.

În acest sens, André Glucksmann (1937–2015) avea dreptate să afirme că mișcarea din 1968 a determinat începutul sfârșitului pentru Partidul Comunist Francez, aflat astăzi într-o stare de comă mentală (ca și stânga franceză în genere). Atunci când Georges Marchais (fost secretar general al Partidului Comunist Francez) l-a atacat pe Daniel Cohn-Bendit numindu-l „un Juif allemand” (un evreu german), mii de studenți au răspuns scandând „Nous sommes tous des Juifs allemands” (Suntem toți evrei germani) și „À bas les crapules staliniennes!” (Jos cu secăturile staliniste). PCF își dezvăluia orientarea fascistă. În spatele secerii și ciocanului se întrezărea umbra lui Doriot, în tinerețe comunist, apoi susținător al nazismului prin acțiuni concrete. Comunismul se deconspira ca extremism de dreapta, cum scrisese cândva Jeanne Hersch, eleva lui Jaspers și prietena Monicăi Lovinescu.

Între timp, la București, echipa barbistă infesta spațiul public cu calomnii împotriva Europei Libere, dovedind ambiguitatea incurabilă a stalinismului național. Pretenția autonomistă, mascarada reabilitărilor unor comuniști uciși în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca și a celor lichidați în URSS în anii Marii Terori, refrenul agasant privitor la „umanismul socialist” deveneau argumente pentru edificarea tot mai grotescului cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu.

După 1956, anul 1968 a fost al doilea moment istoric pierdut de intelectualii români. Suflul libertății s-a stins înainte de a crea o mișcare intelectuală reală. Una care, asemenea celei de la Praga, să submineze „Castelul” prin curaj, cinste și nonconformism. A existat un suflu liberal în 1968, un sentiment că totul este posibil, că imaginarul social poate fi desferecat. Se configura o nouă viziune despre socialism, opusă dogmatismului cazon al sovietismului oficial. Sigur, dacă privim lucrurile cu ochii noștri de azi, a fost vorba despre o mare iluzie...

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG