Linkuri accesibilitate

Munți de gunoaie pe harta României


Sinteza săptămânii politice românești

Guvernul Dăncilă trebuia demis demult. De la primul dezacord. De la primul anacolut. De fapt, nici nu ar fi trebuit învestit. Iar dacă a fost, „pentru că astea erau imperativele momentului”, cum s-a scuzat de atâtea ori Klaus Iohannis, trebuia strict monitorizat, așa cum face președintele acum cu cabinetul Orban. Viorica Dăncilă a fost concediată acum, în pragul alegerilor prezidențiale, conform unui scenariu care merită Oscarul sau cel puțin Premiul de excelență al serviciilor secrete. A devenit irelevantă tocmai când, din lipsă de altceva, părea să capete ceva relevanță în sondaje.

Nu neapărat motivele pentru care a fost dată afară cu atâta tam-tam, ci momentul este cu totul interesant. După învestire, devenise ținta perfectă. Toți o contestau. Chiar și Klaus Iohannis, deși găsise sacul de box ideal: Viorica Dăncilă și-a păstrat după toate tăvălelile prezidențiale creasta neclintită. Reacționa greu și neciteț. Era mai preocupată de broșă decât de prestigiu. Când era ironizată sau atacată, trebuia să i se explice. În partid a trebuit să se confrunte cu disidenți chiar și pe ultima turnantă electorală. Scadențele au fost amânate pentru perioada postelectorală când PSD va trebui să renască din cenușa atomică a propriei implozii, ca șopârlele acelea cu două capete de la Cernobîl. Dar partidul lui Iliescu nu trebuie deplâns: s-au găsit mereu slugi pentru șefii partidului. Sunt mulți soldați care fac deja încălzirea rotind bastoanele de mareșal ca pe niște cozi de topor. Ultimele cheltuieli ale guvernului Dăncilă au fost în folosul plevuștii de partid care va trebui să trăiască un an pe secetă sperând la alți șapte ani de prosperitate. Fidelitatea față de partid este sporită de anticiparea foamei și a privațiunilor.

Chiar dacă înlăturarea Vioricăi Dăncilă a fost dorită din primele zile de învestitură, nu pare să aibă o finalitate clară nici până azi. Cei care au dat-o afară și-au negociat intens semnăturile pe moțiune și voturile din plen, și-au făcut promisiuni de iubire și de gratitudine, au stabilit un cod de conduită politică pentru a trece cu bine de mahmureala de după victorie. Dar bunele intenții ale înțelegerii pe seama demiterii cabinetului Dăncilă sunt presărate ca pietricelele lui Hansel pe drumul care duce la alegerile prezidențiale și multe torțe ale victoriei s-au stins sub aversele de insulte și dezinformare pe care și le-au vărsat în cap reciproc semnatarii moțiunii. Forța centripetă antiPSD pare mai slabă decât cea centrifugă a luptei pentru Cotroceni. Iar ambițiile celor care și-au unit voturile pentru a o da afară pe Dăncilă nu încap în aceeași teacă, deși parte dintre ei au programe și idei cvasiidentice.

Așa a ajuns România să aibă paisprezece candidați la prezidențiale. E drept că unii dintre ei, conform cântecului, au început să dispară, mă rog, dacă chiar au existat. Alții sunt etern candidați, doar pentru că asta îi face vizibili și le dă un soi de prestanță și de respect de sine, chiar dacă aflăm, din nou, că au fost surse ale securității. Dar ar fi fost cu certitudine mult mai puțini, dacă partidele care au semnat pentru demiterea lui Dăncilă ar fi propus un candidat comun. Însă nici USR și nici PMP nu au dorit să-l susțină pe Klaus Iohannis din motive care țin de nepotrivire de caracter și agendă politică. Cei din USR îi consideră pe peneliștii lui Orban o parte a problemei iar pe Iohannis rodul acestei probleme. Se pare însă că și propunerea lor, Dan Barna, face parte din problemă, dacă e să credem ultimele dezvăluri de presă, apărute în mod oportun în ultimele zile de campanie electorală. PMP suferă că nu-l poate propune a treia oară la președinție pe Băsescu și de aceea l-a propus pe Theodor Paleologu, unul dintre „intelectualii” lui. Fostul președinte detestă filosofii, dar îi plac oratorii, retorii și limbuții că au lipici la populație.

Evident, candidații plasați în zonele cu vizibilitate maximă au primele șanse în competiție. Au asigurate canale oficiale de comunicare cu electoratul, sunt mereu în atenția publicului, își pot testa gratuit și zilnic popularitatea. Nu e de mirare de ce între Iohannis și Dăncilă a fost o chimie puternică de la prima vedere: s-au detestat sincer și și-au dorit toate cele rele. Însă, în vreme ce PSD era disfuncțional și avea dificultăți de înțelegere în sânul partidului, nu doar cu partenerii, deci campania electorală mai mult nu a mers, președintele a avut la dispoziție un partid gata să se facă covor roșu cu condiția ca președintele să-l ruleze după folosință, să nu se mai șteargă și alții pe picioare. De aceea e greu de știu unde se opresc criticile îndreptățite împotriva guvernării Dăncilă și unde încep atacurile electorale. Devine tot mai clar că era nevoie de pompa și circumstanța moțiunii de cenzură și a discursurilor de la tribună ca să substituie absența unei dezbateri electorale. Era nevoie ca imaginea Vioricăi Dăncilă învinsă de urnele electorale ale Parlamentului să fie transmisă la ore de mare audiență. Era nevoie ca președintele să devină, cu minim de efort, omniprezent: comentând moțiunea, comentând trecerea moțiunii, vorbind despre guvernul PNL, învestind guvernul, participând la prima ședință, și tot așa. Șmecherii propagandistice prin care se creează totul din nimic. Cumva, ceasul a fost potrivit în așa fel încât să bată ora exactă a alegerilor odată cu clopotele într-o dungă ale Vioricăi Dăncilă. Indiferent câte șanse are să intre în turul doi nu are niciuna să meargă mai departe, către Cotroceni. Asta o știe toată lumea. Nu pentru că o spun, cu suspectă insistență, sondajele adversarilor, ci pentru că Viorica Dăncilă candidează la alte alegeri, după cum spunea inocentă chiar în ajunul acestora: vrea ca ea și partidul ei să câștige alegerile de anul trecut. Așa ceva nu spune decât un om care are mari conflicte cu viitorul și ar vrea să trăiască în confortul unui trecut știut și plăcut. Greu de imaginat prin ce teroare a trecut această femeie simplă, mai pregătită să fie secretară de școală decât prim-ministru și, cu atât mai puțin, președinte. Cu atât mai mult acum, când încep să cadă cu zgomot de cioburi scheletele din dulapurile ministeriale: bugetele ministeriale sunt distrofice și trebuie rectificate, listele cu cheltuieli absurde sau prost gestionate au înfundat sistemul vascular al finanțelor publice și produce dese atacuri cerebrale în centrii de comandă. Nu e birou ministerial în care să nu se audă, icnete de durere, vaiete sau exclamații de mirare și șoc. E posibil, desigur, ca multe dintre diatribele actualilor demnitari să facă parte din campania electorală care vrea să spele circumvoluțiunile PSD din mintea alegătorilor. Turul doi fără PSD, se spune pe toate vocile, diabolizându-i pe criptocomuniștii lui Dăncilă și transformându-i în țapii ispășitori ai unei clase politice care crede că poate vindeca supergripa prin amputare.

Guvernul Dăncilă pare să fi lăsat în urmă un dezastru. Dar când a fost înlocuit un guvern fără ca succesorii lui să nu se înece în vaiete de indignare? Mereu învingătorii au venit la guvernare cum merge românul la picnic: a intrat cu Rover-ul pe un tăpșan, a dat drumul la boxe să răsune valea, a mâncat și a băut până n-a mai știut de el și a plecat lăsând în urmă munți de gunoaie pe care să le curețe cine o mai veni după aceea. S-au adunat atâția munți de gunoaie câte guvernări au fost. Harta României arată cu totul altfel decât în cărțile de geografie: plină de relieful carstic al gunoaielor fosilizate. S-a vorbit despre fraude la toate răscrucile istoriei însă nici până azi nu știm exact care și cât de mari au fost găurile date de guvernele PSD, CDR, PDL sau PNL. Deși ne-am fi așteptat ca toate echipele guvernamentale de după 1989 să se mute la Penitenciarul Rahova, alături de slugile lui Ceaușescu, iată că mulți continuă bine merci să parvină ba chiar să negocieze înțelegeri extrem de profitabile pentru grupul lor de interese. S-ar zice că toți cei care preiau puterea o fac împotriva voinței lor, că nu știau ce în ce mlaștini trebuie să-și pescuiască electoratul și că or să sucombe din pricina pestilențialei grele moșteniri. Artificii retorice: de fapt o duceau bine cu greaua moștenire. Dacă ar fi fost ușoară ar fi murit de foame. De fapt, mai mareu aceste lamentări la ore de mare audiență au fost doar un fel de a justifica viitoarele neîmpliniri, alibiuri pentru amânarea planurilor și înjumătățirea banilor, ba chiar și expresia derutei. Nimeni în istoria recentă nu s-a dus la ministerul care i-a fost atribuit fără a se plânge de greaua moștenire. Este așadar posibil ca toate aceste indignări televizate să fie exagerări, iluzii optice, informații trunchiate sau pur și simplu propagandă electorală.

Toată această stupoare zgomotoasă de copiii care cotrobăie prin sertarele celor maturi ascunde tăcerea quasi-absolută care domnește pe câmpul de luptă prezidențial. În afară de confruntarea unor candidați tot mai fără speranță, organizată pe ultima turnantă a campaniei electorale, nu știm nimic despre ceilalți: care sunt programele, care e viziunea politică, încotro s-ar îndrepta țara, ce ar fi de făcut în continuare, care sunt prioritățile strategice etc.etc. Iar dacă despre Dăncilă presa de calitate (și cea de scandal) s-a căsnit să ne spună mai multe decât era necesar, Iohannis continuă să fie un personaj greu de descifrat: nu știm ce-l preocupă, cum vede viitorul, ce planuri strategice are pe următorii cinci ani. Nu-i știm prioritățile și nici idiosincraziile. Cum nu i le-am aflat nici din cei cinci ani petrecuți deja la Cotroceni. Cei doi nu s-au întâlnit în nicio rundă de confruntări, dar nu pentru că ar fi respins ideea sau pentru că au păreri atât de puternice încât ar fi periculos să-i aduni sub același acoperiș. Nu. Mai degrabă au refuzat întâlnirea din nepăsare și din sentimentul acela că electoratul nu are de ales și trebuie să consume ce i se pune în farfurie, cât de searbăd sau toxic ar fi. De fapt, Dăncilă ar fi mers la confruntare căci la urma-urmei ce prestigiu ar mai putea pierde? Oricum electoratul ei este subvenționat pe mai mulți ani de acum înainte iar fidelitatea electorală trece de multe ori prin portofel. Fiind înalt, Iohannis pare tatăl unei familii numeroase. E convins că pozele de familie cu guvernul Orban sunt suficiente și țin loc de confruntare televizată. Că angajamentele guvernului țin loc de ofertă politică prezidențială. Că e suficient să declare că PSD trebuie să dispară de pe scena istoriei. Orban și Dăncilă au devenit, fiecare în felul lui, agenții săi electorali. Consideră că e suficient să-i invoce în public ca să agite spiritele fără să riște prea mult. La urma urmei, Dăncilă nici nu candidează acum, candidează anul trecut. Modul în care vrea să-și lege numele de un guvern care a pornit cu stângul ar putea să-i creeze deservicii. Însă aproape sigur nu le va deconta la alegerile prezidențiale și după aceea nici nu mai contează: are alți cinci ani relaș. Nici nu știi de ce să te temi mai mult: de trecutul lui Dăncilă sau de viitorul lui Iohannis.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG