În 2019, aproximativ 1 din 20 (5,5) angajați în UE cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani lucrau de obicei de acasă. Impactul crizei COVID-19 a fost evident, deoarece această pondere s-a dublat în 2020 la 12,3% (+6,8 puncte procentuale - pp). Într-o măsură mai mică, s-a înregistrat și o nouă creștere a procentului persoanelor care lucrează de obicei de acasă în 2021, ajungând la 13,5% (+1,2 pp).
Doi din cinci angajați din Stockholm s-au obișnuit să lucreze de acasă
În Stockholm – regiunea capitală a Suediei – doi din cinci angajați (sau 40,5%) lucrau de obicei de acasă în 2021. Acesta a fost și cel mai ridicat procent, alături de alte două regiuni capitală, înregistrând următoarele cele mai mari cote : Est și Midland în Irlanda (39,3% dintre angajați) și Helsinki-Uusimaa în Finlanda (37,0%).
Creșterea numărului de angajați care lucrează de obicei de acasă
Ponderea angajaților din UE care lucrează de obicei de acasă a crescut cu 8,0 puncte procentuale între 2019 și 2021.
În Est și Midland în Irlanda și în Stockholm în Suedia, creșterile au fost de +33,1 pp și, respectiv, +32,8 pp. Cu alte cuvinte, comparând situația pre-pandemică din 2019 cu situația din 2021, ponderea angajaților care lucrează de obicei de acasă a crescut în aceste două regiuni capitale cu o sumă care a fost de peste patru ori mai mare decât creșterea pentru media UE.
Telemunca și „nomadismul” digital
Acum mai bine de două decenii, Jacques Attali, unul din ultimii eseiști francezi cu vocație universală (protejat al lui Mitterrand, el a fost chiar primul președinte al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, BERD) prevestea deja cum în secolul XXI vom deveni cu toții „nomazi”.
Omul de mâine, spunea Attali, nu va mai avea un spațiu de lucru - sau chiar de viață - definit. Munca nu se va mai petrece într-un birou cu telefon și mobilă, ci, grație internetului și noilor tehnologii, spațiul de muncă va fi luat cu sine. Chiar așa se numea cartea lui: L'Homme nomade.
Și iată că Attali nu se înșela. Pentru prima dată de la revoluția industrială încoace, pandemia de coronavirus a dus la revizuirea noțiunii însăși de „muncă”. Oricine putea să o facă a fost invitat în timpul pandemiei să practice munca de la distanță, remote sau mobile work, télétravail.
Sigur, nu orice fel de muncă se pretează la asta, ci doar majoritatea serviciilor și activităților administrative. Vor exista întotdeauna lucrători în siderurgie, bucătari, polițiști sau chirurgi care trebuie să fie la fața locului. Dar cel puțin în privința serviciilor și administrației, putem la rândul nostru prezice că va veni momentul în care se va fi încheiat definitiv cu acel open space al unor mari administrații și al redacțiilor, cu arhitectura aceea de birou unic, fără pereți interiori între mese, ca o hală, unde oricine poate vedea pe oricine.
Să trebuiască să faci de mâncare pentru copii în timp ce termini un raport
Peisajul e deja definit de pe acum: birouri pustii, mașini de cafea uscate pe dinăuntru, mobilă prăfuită, pereți reci și triști. Pentru firme și patroni asta va duce nu doar la flexibilitate, ci și la o mare ușurare financiară: toate acele chirii de birouri care nu vor mai trebui plătite, toaletele curățate, paznici, îngrijitori și transport. Iar pentru lucrători - un vis! Să poți lucra în pijama, chiar fără să te dai jos din pat. Să nu mai riști să fii prins în trafic și nimeni să nu te creadă că dacă ai întârziat nu este din vina ta. Să poți face de mâncare pentru copii în timp ce termini un raport.
Or, tocmai aici încep problemele. Suntem departe de a ne imagina care va fi bilanțul psihologic al acestei revoluții în muncă. Principalul neajuns se vede deja: să trebuiască să faci de mâncare pentru copii în timp ce termini un raport, de pildă. Există marele risc al amestecului permanent al muncii cu viața privată și al dispariției a ceea ce anglo-saxonii numesc, printr-un termen aparent simplu, dar greu de tradus: privacy.
Fractura digitală devine una socială
Asta va face caduc un întreg pachet de legi actuale care protejează lucrătorul, de pildă legea franceză care interzice șefilor și patronilor să trimită emailuri de serviciu în afara orelor de muncă. Ce ore de muncă? Cum vor mai fi calculate? Ce se întâmplă cu orele suplimentare? Apoi, tele-munca adâncește deja o fractură socială care exista și înainte: fractura digitală devine una socială. Ea îi va opune din ce în ce mai mult pe cei care au spațiu de muncă și privacy acasă celor mai puțin dotați, atât în material cât și în competențe.
Și mai este ceva pe care nici o videoconferință, ba chiar nici recursul la holograme, nu îl vor înlocui: relația umană directă. Prin abstractizarea muncii se ajunge la o lipsă de fidelitate pentru companie și colegii cunoscuți doar prin intermediul unui ecran.
Și, desigur, atomizarea accelerată a societății pe măsură ce fiecare monadă, apartamentul-celulă-loc-de-lucru va deveni o simplă alveolă, în ciuda confortului afectiv și familial. Apartamentul-birou va fi simultan ceea ce Ion Barbu numea în poemul Oul dogmatic: „Palat de nuntă și cavou”.
Telemunca si „dreptul de a te deconecta”
Am spus, în chestiunea muncii de la distanță, exista deja în multe țări ale Europei occidentale „dreptul de a te deconecta”.
Și în acest domeniu, ca în multe altele ale progresului social, mult-hulita Franță a venit cu prima inițiativă legală. S-a început cu telefoanele: dreptul angajatului de a nu mai fi sunat acasă de șef după orele de program. Sigur, nu e vorba de cazurile de catastrofă naturală sau extremă urgență, dacă arde fabrica, de pildă, ci de capriciile șefilor de a te suna pe la 10 seara pentru că și-au amintit ei cine știe ce detaliu dintr-un proiect care trebuie predat peste o săptămână.
Așa se face că în Franța a devenit lege încă din 2017 ca patronul să nu-ți mai poată trimite emailuri sau să te sune în afara orelor de lucru. Cu anumite constrângeri: întreprinderea trebuie să aibă cel puțin 50 de angajați ca tu, amploaiatul, să ai liniștea garantată acasă.
Sigur, vor spune unii sectanți ai pieței, de ce se bagă statul, dacă eu vreau să fiu accesibil în permanență șefului și întreprinderii căreia îi sunt devotat ca japonezii? Ei bine, chiar este treaba statului să te apere și să-ți dea dreptul de a fi deconectat și inaccesibil în afara orelor de program, de-aia se bagă statul și te obligă să te deconectezi, să lucrezi numai cinci zile pe săptămână și să-ți iei obligatoriu vacanță o dată pe an, pentru ca tu să nu o iei razna și să nu devii o povară pentru societate mergând la spitalul de nebuni, unde ai să zbori peste cuibul de cuci înainte și înapoi, cât societatea plătește pentru tine, că asigurarea ta privată de sectant capitalist n-o să fie suficientă pentru dezastrul provocat în puținele șănțulețe ale creierului tău.
Fracturile digitale
Dar a venit acum pandemia, cu generalizarea muncii de acasă, și toate inițiativele acelea s-au blocat. S-a generalizat în schimb rapid riscul enorm să se ajungă la un abuz teribil, care e acela să nu mai existe limită între viața profesională și cea de acasă.
Nemaiexistând limită, se poate extinde acum sclavia și peste viața ta familială. De acea, Uniunea Europeană caută ca un asemenea drept să poată fi legiferat la nivel european: „dreptul de a te deconecta”.
În sfârșit, ar mai trebui spus ceva despre trauma studenților și a elevilor, mai puțin luați în seamă decât salariații, dar care au ajuns într-o stare de stres în care, într-adevăr, nu mai există limită între viața privată și studiu.
Dar, desigur, trebuie să adăugăm la asta și fracturile digitale: nu toate țările sunt conectate la fel, în unele țări, chiar europene, milioane de oameni nu au internet acasă. În cazul acelor oameni dispare mai degrabă cu totul dreptul elementar la muncă mai degrabă decât acela, subsidiar, de a se deconecta.
