Născută la 1 octombrie 1988, în satul Fundurii Vechi, Glodeni. A absolvit Facultatea de Jurnalism la Iași, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. A lucrat în presa scrisă la Iași, apoi în calitate de editor și producător TV la Chișinău. A plecat în Spania în 2014, unde a lucrat în domeniul jurnalismului financiar. A revenit recent în Moldova și lucrează în calitate de consilieră pe comunicare a prim-ministrului Maia Sandu.
Luni
Încă nu mă pot obișnui cu idea că mă trezesc înainte ca să sune alarma, indiferent dacă o setez pentru ora 5 sau 7:30. Cu doar câțiva ani în urmă nu-i puteam înțelege pe părinții mei, când se trezeau cu noaptea-n cap, și iată-mă azi, transformându-mă încet, dar sigur, în mama și tata.
Am închiriat un apartament în centru, ca să pot ajunge mai ușor la serviciu, dar acum și 20 de minute pe jos mi se par lungi cât o viață. Doar bicicleta mă salvează, mai ales când prima ședință a zilei începe la 8. Bicicleta e unul dintre primele lucruri pe care mi le-am cumpărat aici, iar vânzătorul era și el revenit nu demult din Barcelona. Mi-a spus că a fost unul dintre oamenii care au pus umărul la construcția celei mai noi linii de metro din Barcelona. Aici vinde biciclete și spune că îi place, are familia alături și un serviciu, chiar dacă lucrurile nu merg mereu la fel de bine cum și-ar dori-o el.
Săptămâna începe în forță: comunicate de presă, agendă, emisiuni și interviuri, social media, întâlnire cu comunicatorii, ședință pe subiectul diasporei, problemele mass-media, pregătiri pentru 27 august și lista continuă.
Of, deja e 7 seara? Ajung acasă târziu. Ar merge bine acum un harbuz mustos și rece, dar piața și toate magazinele sunt închise deja la ora asta. Ce fel de august e ăsta?
Marți
Mă gândesc cu speranță la alegerile locale din toamnă...
Mai am o problemă cu mersul pe jos. Trotuarele sunt ocupate de mașini. Pe strada Veronica Micle, dacă merg pe jos, trebuie să cobor pe carosabil. Tot pe Micle e una dintre puținele parcări cu plată din oraș, mereu pustie. Mă gândesc cu speranță la alegerile locale din toamnă.
Mâine dimineață vine Rodrigo, soțul meu, cel care a fost de acord să ne mutăm în Moldova. El e cel care împachetează totul și are grijă de toate, atâta timp cât eu sunt ocupată la Guvern. Cel mai complicat e cu pisicile. Știți cât de greu e să aduci două pisici din Spania în Moldova? Pot să vă povestesc eu. Poate, totuși, avea dreptate mama și mi-ar fi fost mai ușor să fac copii?
Miercuri
E 5 dimineața, așa zboară low-costurile. Ajung la aeroport cu taxiul, dar înapoi Rodrigo insistă să revenim cu troleibuzul. Ca-n Europa, zice el. El rămâne acasă, eu fug la guvern.
Deschid calendarul și văd că diseară ar fi trebuit să zbor la Amsterdam, într-o vacanță pe care mi-am planificat-o încă din primăvară. Oftez și șterg evenimentul, las’ că mai ajung eu prin Olanda.
Săptămâna asta e marcată de Zilele Diasporei. Oamenii revin acasă și sunt gata să ajute, să facă voluntariat, să facă ceva pentru țară. Unii dintre ei deja lucrează cu Biroul Relații cu Diaspora în calitate de voluntari. Aș vrea să revină cât mai mulți, iar pentru cei care nu pot reveni să găsim o metodă ca să putem beneficia de experiența lor.
Joi
Mă întreabă lumea dacă am revenit de tot. La fel mă întrebau și acum cinci ani, atunci când plecam în Spania. Zâmbesc și le spun că nu știu. Doar mă bucur că am privilegiul de a alege unde vreau să locuiesc și rădăcinile mele pot fi mutate ușor dintr-un punct de pe glob în altul. Acum sunt la Chișinău și îmi place. Îmi place să simt de parcă am locui cu toții în același sat mare, în cel mai bun sens al cuvântului. Întâlnesc prieteni la orice pas prin oraș. Oamenii sunt mai politicoși. La magazin, în transportul public cred că ne-am învățat să fim un pic mai buni și înțelegători unii cu alții.
Așa sunt eu, optimistă fără leac...
Chiar dacă e invadat de mașini, Chișinăul are acum mai mulți cicliști decât avea când am plecat. În schimb, obiceiul frumos de a se saluta atunci când se întâlnesc pe stradă a fost păstrat de bicicliști. Seara, în centru, străzile sunt cam întunecate, în schimb pe cer se văd stelele. Așa sunt eu, optimistă fără leac. Seara târziu ne întâlnim cu alți prieteni veniți de departe la un vin bun în cel mai nou local din oraș. Ciocnim un pahar, tot pentru optimism.
Vineri
Peste 200 de oameni din diasporă s-au adunat la Palatul Republicii. Acum câțiva ani organizam un eveniment alternativ cu cei plecați peste hotare. Astăzi particip la deschiderea evenimentului din partea guvernului și acest lucru încă mi se pare incredibil. Urmează două zile de discuții aprinse, idei și legături create. Din păcate, nu reușesc să particip la toate atelierele, trebuie să fug la Guvern.
Săptămâna de muncă nu se încheie. Vom lucra și sâmbătă, probabil chiar și duminică. Înainte de a accepta această poziție știam că va fi greu, dar nu știam cum anume va fi greu. Acum știu. Dar cred că va fi bine. E vineri și încă nu am mâncat harbuz, dar eu mai trăiesc cu speranța.