„Peste tot e viaţă, s-a minunat Valinka, privind pânzele de păianjen pline de trupuşoare uscate de insecte şi firele lungi de iarbă care pătrundeau în cameră – peste tot e şi moarte, şi viaţă”, iată, într-o frază, chintesenţa romanului Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (n. 1971), Humanitas, 2021, distins cu Premiul Iasnaia Poliana, în 2016. „Din cer au căzut trei mere este o minunată saga despre locuitorii unui sat armean. Însă povestea acestui sat este de fapt o poveste despre noi. Şi aici stă talentul scriitoricesc al lui Narine Abgarian, afirmă Evgheni Vodolazkin. O carte plină de tandreţe şi umor, subtilitate şi genul acela de măiestrie rară, atât de firească, încât nici n-o remarci.”
Un roman în care, în primele pagini, o femeie de 58 de ani, „Sevoianţ Anatolia s-a întins să moară”, ca peste altele 230 de pagini, să aducă pe lume o fetiţă, prin cezariană, ceea ce este în sine un miracol, dar şi o răsplată pentru suferinţele îndurate de-a lungul vieţii, într-un sat de pe-un vârf de munte, pe jumătate înghiţit de-o avalanşă, cu oameni cu tot, şi care a cunoscut foame, război, dezastre naturale, dar şi o incredibilă solidaritate a puţinilor supravieţuitori. Altminteri, autoarea însăşi spune franc: „Am vrut să scriu o carte al cărei sfârşit să ofere speranţă. Omenirea are mare nevoie de speranţă, de poveşti despre bine”.
Poveştile se ţin lanţ – începând cu povestea fiecărui nume: Şalvaranţ, Şlapkanţ, Melikanţ, Nemeţanţ, Kudamanţ, la origine o poreclă pornind de la o întâmplare –, dar tot realitatea este cea care iese în faţă, de cele mai multe ori în chip tragic. Un exemplu, din multe altele, şi ce poezie: „De fiii lui nu-şi amintea niciodată – şi-a interzis asta o dată pentru totdeauna, când şi-a revenit, abia-abia, după durerea cumplită pe care o simţise la aflarea veştii despre moartea lor. I-a interzis şi nevestei să pomenească numele băieţilor în monologurile ei nesfârşite.
– Când o să murim şi-o să ne întâlnim cu ei, atunci o să vorbim.
(…) pândind un moment când nevastă-sa a ieşit în grădină, Vasili a înfăşurat fotografiile băieţilor într-un ziar, i le-a dus lui Satenik şi a rugat-o să le ascundă undeva unde să nu le găsească Magtahine. Satenik a luat pachetul, întrebându-l numai de ce se poartă aşa de aspru cu soţia lui.
– Mi-a mâncat sănătatea toată viaţa cu văicărelile ei, şi-acum a trecut la copii. N-o las să le tulbure liniştea! i-a retezat-o Vasili.”
Iată, aşadar, un formidabil roman „despre puterea sufletului omenesc, despre trădare şi generozitate, despre faptul că viaţa nu e altceva decât cercurile lăsate de picăturile de ploaie pe apă”, la capătul căruia se vor rostogoli trei mere „din cer pe pământ – unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat şi a crezut în bine”.
10 ianuarie ’22
