Linkuri accesibilitate

„Ne părăsesc oamenii de cultură unul după altul, într-un ritm înfricoșător”


Veronica Boldișor

Jurnal săptămânal cu Veronica Boldișor.

Născută la 16 octombrie 1964, în satul Jora de Sus, Orhei. A absolvit Facultatea de Istorie şi Pedagogie a Universității „I. Creangă” din Chişinău. Este cercetătoare științifică la Muzeul Național de Etnografie şi Istorie Naturală din R. Moldova și referent la Departamentul studierea opiniei publice și legături cu mass-media la Secretariatul Parlamentului. Face parte din colectivele redacționale ale revistei „Patrimoniu” și săptămânalului „Literatura şi Arta”, este secretar literar la Teatrul Municipal de păpuși „Guguţă” din Chișinău și secretar științific la Muzeul Național de Literatură „M. Kogălniceanu” din Chișinău. A publicat volumele: „Doruri latente”, „File din viața unei Biserici și a unui Mitropolit”, „Cămașa norocului”, „Ilustre personalități române în destinul Basarabiei”.

Jurnal săptămânal cu Veronica Boldișor
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:08:56 0:00
Link direct

Luni

Azi suntem în prima zi de muncă activă de la pandemie încoace. Ce dor ne-a fost de comunicare vie, nu virtuală. Toți colegii, în timpul ședinței operative, păreau fericiți sau, cel puțin, bine dispuși, cu fețele senine și extrem de volubili. Ne priveam și ne vorbeam de parcă nu ne-am văzut nu trei luni, ci trei decenii. Veseli și plini de glume! Să dea bunul Dumnezeu să fie așa tot timpul. Nu mi-au plăcut niciodată ciondănelile, ciorovăielile, nici la serviciu, nici oriunde.

Azi e Ziua Internațională a copiilor. Nu prea înțeleg de ce doar pe 1 iunie! Copiii sunt cele mai frumoase flori, cei mai frumoși zei, în fiecare zi! Ei sunt rostul nostru pe acest Pământ. Mi-am amintit de o poezie-aforism a lui Lucian Blaga, intitulată „Trei fețe”:

Copilul râde:
„Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea și jocul meu e înțelepciunea!”

Ce mult mi-aș dori să fiu copil. Dar cum să mai fii copil, când ai pierdut-o pe mama? „Când o pierzi pe mama, îți rămâne Patria, dar nu mai ești copil!”,- spunea Grigore Vieru. Mă apropii de tăcere... De m-aș apropia împăcată cu mine, cu lumea, cu destinul...

Marți

Primul lucru care m-a bucurat de draga dimineață e soarele pe cerul senin. După o săptămână de ploi și frig, ca la început de martie, în sfârșit, razele soarelui ne mângâie cu generozitate. E un frumos început de vară cu salcâmi în floare. Gândul mă duce la talentatul poet Arhip Cibotaru și la celebra lui poezie „Salcâmii”. Puse pe note muzicale de Tudor Gheorghe, aceste versuri fermecătoare au devenit un șlagăr gustat de românii de pretutindeni: „Nu-mi vezi sufletul cum iese// În haotice cuvinte,// Au înnebunit salcâmii// Şi tu vrei să fiu cuminte?”

L-am cunoscut personal pe Arhip Cibotaru. Am fost buni vecini la grădinile noastre de lângă satul Râșcova, niște locuri pitorești, înconjurate din trei părți de pădure, aflate în imediata apropiere de ceea ce a mai rămas din Casa de Creație a Scriitorilor din Moldova. Dar de rămas au rămas niște ruine... Mare păcat, căci mulți dintre noi nu știm să fim buni gospodari, că suntem nepermis de risipitori cu averile noastre. Iar Casa de Creație a Scriitorilor a fost o avere colosală, care trebuia să fie gestionată cu chibzuială, și nu dată pe mâinile unor oameni iresponsabili, care au ruinat-o. Nu vreau să dau nume concrete de „risipitori”, o parte dintre aceștia fiind scriitori plecați în lumea umbrelor, iar despre aceștia, vorba vine, sau îi lauzi, sau taci...

Veronica Boldișor
Veronica Boldișor

La serviciu e forfotă mare. Încercăm să recuperăm ceea ce n-am reușit să facem în timpul restricțiilor cauzate de Covid-19. Iar printre evenimentele amânate din cauza pandemiei e și expoziția jubiliară, însoțită de un medalion literar, consacrate scriitorului Serafim Saka, care pe 16 martie curent ar fi împlinit 85 de ani. Ar fi... Încă nu am fixat data inaugurării, dar lucrăm cu toții de zor la pregătirea expoziției. Și nu doar atât.

În primăvara curentă am avut mai mulți scriitori jubiliari, pe care trebuie să-i omagiem: Val Butnaru – 65, Nicolae Mătcaș – 80, Iulius Popa – 70, Ion Diordiev – 85, Elena Vatamanu – 80, Drăgostița Bujor – 75, sau să-i comemorăm pe cei plecați la Domnul: Victor Ladaniuc – 80, Ion Șpac – 90, Liviu Damian – 85 , Gheorghe Bogaci – 105, Alexandru Gromov – 95, Grigore Bostan – 80, Nicolae Corlăteanu – 105. Apoi, vin și cei aniversari în luna iunie. Așa încât de lucru avem până peste cap, sănătate de-ar fi.

Miercuri

Recuperăm tot ce s-a acumulat timp de aproape trei luni de muncă doar în regim on-line...

Azi am avut o zi extrem de obositoare. Recuperăm tot ce s-a acumulat timp de aproape trei luni de muncă doar în regim on-line. Lucrăm la trei expoziții concomitent, omagiu postum scriitorilor șaizeciști Arhip Cibotaru, Liviu Damian și Serafim Saka. Toți ar fi împlinit în februarie și, respectiv, în martie 2020 vârsta de 85 de ani. Cu excepția lui Serafim Saka, care a scris proză și dramaturgie, ceilalți doi au scris poezie și poezie foarte bună, perfect sincronică și competitivă cu poezia din dreapta Prutului. Avem cu ce și cu cine ne mândri, noi, românii din stânga Prutului, avem comori inestimabile, dar suntem de felul nostru risipitori și, eufemistic vorbind, cam „lăsători” din fire. Nu prea știm a ne cinsti înaintașii, oamenii noștri de cultură cei mai buni care, în condiții grele, în unele cazuri extrem de grele, au creat și au lăsat drept moștenire nouă, urmașilor, un patrimoniu spiritual în mare parte nevalorificat. Vorbesc la general, nu vreau să fac nimănui vreun reproș, căci, vorba cronicarului Miron Costin, „nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”. Iar vremurile în care trăim sunt potrivnice dezvoltării culturii, actului creator în genere, căci omul contemporan se gândește neîncetat la cum să obțină pâinea cea de toate zilele și nu mai are timp pentru cultură.

Mi se strânge inima atunci când merg să fac cumpărături la piață și cel/cea de la tejghea deservindu-mă, vorbește într-o limbă literară impecabilă. Îi întreb tranșant cine sunt de meserie și mulți dintre ei îmi răspund cu sinceritate: profesor, muzician, pictor, inginer... Dacă se leagă discuția, aflu amănunte din viața lor, care îmi sfâșie sufletul. Și-au abandonat vocația, profesia dragă ca să supraviețuiască, ei și familiile lor, copiii, nepoții. Ce să mai zicem de cei plecați, de diasporă? Mi se învălmășesc gândurile și nu mai pot scrie...

Joi

Am început ziua cu o veste tristă. A trecut la cele veșnice scriitoarea, criticul de teatru și cinema, jurnalista Valentina Tăzlăuanu, redactorul-șef al superbei reviste trimestriale de artă, cultură și civilizație „Sud-Est cultural”. Ne părăsesc oamenii de cultură unul după altul, într-un ritm înfricoșător. Și încă atât de tineri... Pe 5 ianuarie curent Valentina Tăzlăuanu a împlinit 70 de ani. Mă gândesc cu tristețe că, din nefericire, la noi media de vârstă a decedaților e chiar mai mică de această cifră. În țările civilizate la 70 de ani oamenilor li se deschide a doua respirație, e vârsta călătoriilor și a divertismentului, și doar la noi e vârsta poverilor de tot soiul.

Un Paște al Blajinilor atât de trist, ca în anul acesta, strămutat din cauza pandemiei, nu am mai avut.

Mi-a telefonat adineauri mătușa Tatiana de la baștină, din Jora de Sus, și m-a informat că sâmbătă, 6 iunie, la cimitirul din sat se va săvârși liturghia de Blajini și că ar fi bine să fim și noi, cei din Chișinău. Vom merge, desigur, cum am făcut-o în fiecare an, de când bunii mei părinți nu mai sunt în viață. Mergeam de Blajini la cimitirul din sat și când părinții trăiau, căci aveam și atunci rude, la mormintele cărora ne reculegeam. Dar un Paște al Blajinilor atât de trist, ca în anul acesta, strămutat din cauza pandemiei cu aproape două luni, nu am mai avut, e un caz fără precedent.

Mă gândesc la cei plecați în lumea mare, fără putința de a reveni la baștină măcar o dată în an, de Blajini. Nefericiți ei, plini de dor copleșitor, nefericite mormintele celor apropiați, abandonate, stinghere, singuratice... De ce oare Domnul ne pune la încercări atât de mari? Retorică întrebarea, pentru că știu răspunsul: ne-am înrăit noi, oamenii, ne-am încrâncenat, ne urâm unii pe alții, ne batem în războaie, ne batem joc de natură, de frumusețile nepieritoare, rezistente în timp... Chiar merităm să fim pedepsiți! Aș vrea să-mi închei ziua cu ceva vesel, cu vreo bucurie, oricât de mică, dar nu-mi reușește. Poate mâine...

Vineri

În sfârșit, a venit vara mult așteptată de mine. Cu temperaturi generoase. Niciodată nu mi-a fost frică de temperaturi mari, întotdeauna mi-a fost frică doar de friguri mari. Și gândul mă duce la românii basarabeni, cei mai buni, cei mai gospodăroși, deportați în siberii de gheață, în 1940, în 1949 și în 1953. Cât frig au acumulat în oase, sărmanii. Mi-a plăcut mult filmul Leontinei Vatamanu „Siberia din oase”, trist, emoționant, realizat profesionist, care impresionează pe toți: și pe cei pătimiți, și pe cei care nu au trecut prin acel calvar, dar și pe cei tineri, care trebuie să-și ia lecții de istorie nu doar din manuale, ci și din lecturi artistice sau documentare, din cinematografie și din celelalte arte. Poți învăța istorie privind un tablou. Poți învăța istorie stând de vorbă cu un om în vârstă, care-și trece prin sită viața. Poți învăța istorie din tot și din toate. La capitolul acesta avem multe de făcut. Or, regretatul scriitor Efim Tarlapan a pus degetul pe rană printr-un gând aforistic extraordinar : cine nu-și cunoaște istoria, pierde și geografia!

Sâmbătă, 6 iunie, plec la baștină, la Jora de Sus. Voi vedea Nistrul, casa părintească și mormintele părinților dragi. Emoții mari...

XS
SM
MD
LG