Cea mai recentă campanie de săpături pe locul fostului lagăr de muncă comunist de la Periprava a scos la iveală resturile a patru deținuți și un mormânt gol.

Încet-încet, la Periprava este scoasă la suprafață o necropolă a victimelor comuniste. Sunt morți fără cruce, uneori îngropați sumar, dezbrăcați de haine, desculți și uitați acolo. Alteori, familia a venit noaptea și a recuperat trupul soțului sau al tatălui pentru a-l înmormânta cu demnitate. Așa că, uneori, un sicriu gol (asta în cazul puținilor deținuți înmormântați astfel) poate fi un semn bun: că nu toți morții de aici și-au pierdut numele și demnitatea postumă, că rudele nu și-au pierdut memoria, că unii gardieni le-au spus unde se află trupul și au închis ochii să nu vadă când îl recuperează.

Anul acesta a făcut săpături, pentru al șaptelea an succesiv, echipa condusă de Gheorghe Petrov care este coordonatorul și responsabilul științific al șantierului. Din acest an, investigațiile morților de la Periprava se desfășoară sub auspiciile Asociației foștilor deținuți politici după ce în anii 2013 și 2015-2019 ele au fost efectuate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc.

De-a lungul anilor, au fost descoperite 59 de morminte. Cimitirul lipovenesc de-acolo este locul unde, între 1959-1964 au fost îngropați nici azi nu se știe câți deținuți politici. În acest an investigațiile au fost finanțate privat de Fundația Doina Cornea și Asociația Ad Caritatis din Bistrița iar săpăturile nu au durat decât șase zile. S-au încheiat după ce au fost descoperite cele patru morminte. Rămășițele au fost mai întâi descrise in situ, apoi au fost demontate, împachetate în prezența unui medic legist. Acesta le-a însoțit la secția de medicină legală de la Spitalul Județean Tulcea. După ce vor fi examinate acolo, vor ajunge la Medicină Legală în București în speranța recuperării ADN-ului și a eventualei identificări a victimelor.

La Periprava au murit sute de deținuți politici în urma unui regim de teroare și exterminare planificat și aplicat cu multă metodă conform dispozițiilor partidului și gradului ridicat de animalitate al gardienilor. La Periprava moartea a zgâriat adânc pământul. Pe locul fostei colonii genoveze, în perioada comunismului a funcționat un lagăr al morții ale cărui ruine se mai văd și astăzi bântuite de spectrele uitării și ale dispăruților. Lagărul de muncă a fost înfiinţat de Ministerul de Interne în 1957. Deţinuţii erau folosiţi la muncă în zona fluvială, la tăiat stuf şi ridicat diguri. După 1959, adică de când șef acolo a fost maiorul Ion Ficior, acolo au fost aduşi cu precădere deţinuţi politici. Pentru că multă vreme nu au existat dormitoare, deținuții au stat în corturi. S-au construit mai apoi barăci din chirpici și acolo erau dormitoare unde dormeau pe priciuri strâmte 70 de deţinuţi. Aceştia au fost înfometaţi, bătuţi bestial, torturaţi fizic şi psihic, lipsiţi de asistenţă medicală şi supuşi cu sadism unor pedepse dincolo de orice imaginaţie. Uneori erau ţinuţi cu săptămânile în izolator, un beci de beton fără ferestre. Erau hrăniţi cu o porţie de pâine şi apă la două zile. În lunile de iarnă, era normal să moară cam 50-60 de deţinuţi pe lună din cei circa 1200. Erau îngropați în sicrie improvizate din lemn sau, de cele mai multe ori, din stuf. Uneori, erau îngropați pur și simplu. „Starea generală de conservare a scheletelor recuperate este una precară, asupra celor mai multe nefiind descoperite obiecte de inventar funerar,” spune raportul întocmit de AFDPR la finalul săpăturilor din acest an. „Există însă și câteva cazuri la care au fost descoperite câteva accesorii vestimentare, de regulă nasturi, lucru care presupune că trupurile acelor defuncți au posedat anumite articole sumare de îmbrăcăminte la momentul înhumării. ”

Peste lagăr se așternuse de multă vreme tăcerea. Locul atâtor atrocități, unde multă vreme s-a auzit strigătul de disperare al deținuților, unii pe un drum fără întoarcere a fost acoperit de liniște, de buruieni, de colb. Cu toate acestea, chiar dacă absentă din manualele de liceu, ocolită DE traseele turistice, existentă doar în bestiariul și istoria terorismului de stat, Periprava alături de Pitești, Gherla, Aiud sau Sighet, este un punct pe harta neagră a industriei penitenciare comuniste. Pentru ca industria torturii și a morții să nu aibă pauze, Periprava se transformase într-un mic orășel penitenciar. O localitate la granița dintre uscat și fluviu, dintre viață și moarte. Lângă lagăr erau construite locuințele gardienilor, o grădiniță și o școală, cinema, un magazin, terenuri de sport, ba chiar și un aerodrom pentru vizitele de lucru. Gardienii puteau sta aproape de victimele lor.

Cei care nu-și făceau norma erau bătuţi cu bestialitate de brigadieri ca Boştină sau Ventura Petrescu. Instrumentele de bătaie preferate erau bâtele prelucrate la strung. Dacă li se părea că nu le acorzi respectul cuvenit sau că o faci batjocoritor sau prea lent erai băgat la carceră sau bătut într-un chip și cu obiecte pe care nici în cel mai negru coșmar nu ți le-ai fi imaginat.

Unul dintre cei mai cunoscuți torționari, Ion Ficior, a căpătat prestigiu doar când a ajuns călău la Periprava. El a condus lagărul din octombrie 1960 până în septembrie 1963. Prestigiu și grade. El a fost artizanul regimului de teroare care a dus la moartea unui număr încă necunoscut de deținuți politici de acolo. Deținuții spun că adesea erau duși în carceră, legați la mâini și picioare cu lanțurile, înfometați cu zilele, bătuți și hărțuiți în așa fel încât să fie mult mai aproape de moarte după ce ieșeau de acolo. Dacă nu-l salutai cum trebuie, dacă i se părea că nu-ți faci treaba sau că nu o faci ca lumea, sau că o faci prea repede și pierzi vremea după aceea - ajungeai la carceră. Stăteai în picioare, că nu se putea altfel, în două zile primeai doar apă, abia în a treia- mâncare. Izolatorul nu avea pat, nici scaun, nici masă. Trebuia să dormi pe vine sau în picioare. Lui Ficior îi mai plăcea să lege deținuții de copaci multe ore, uneori peste noapte, pe geruri cumplite de se desprindeau lanțurile de picioare cu tot cu carne. Vara, când temperaturile înroșeau termometrul, maiorul Ficior se distra dând ordin ca deținuții pe care avea pică să fie dezbrăcați la piele și legați de sălcii să-i mănânce țânțarii. Doamna Ficior, care locuia, cum spuneam, în orășelul apropiat, se plângea adesea că nu poate dormi pentru că deținuții sunt prea gălăgioși așa că maiorul Ficior venea și-i călca în picioare până leșinau pe cei care urlau de durere.

Puțini au supraviețuit. Li s-au creat toate condițiile să moară repede, cât mai crunt. La parodia de proces care a avut loc aproape 60 de ani mai târziu, puținii gardieni care mai supraviețuiseră pensiilor speciale, condițiilor de boieri roșii de sânge care trăiseră atâta amar de vreme cât să se poată prezenta drept patrioți și eroi, susțineau că deținuții primeau 2000 de calorii. Poate, dar la trei zile. Deținuții spun că dieta lor se baza în principal pe apă: o cană cu ceai dimineața cu 100 de grame de pâine, o ciorbă de legume la prânz, de regulă varză în care adesea găseau talaș sau/și balegă. Lucrau de dimineață până seara iar noaptea, spun unii, își auzeau camarazii cum mestecă în gol visând la cina pe care nu o luaseră. Unii furau de foame porumb și-l mâncau crud riscând bătăi crunte cu ranga la tălpi. Alteori erau puși să smulgă iarba cu gura și dacă nu acceptau erau bătuți cu sârma de oțel de cadrele militare. Erau deseori torturați cu unealta cu care lucrau stuful, tarpanul. Este o seceră cu coadă lungă cu care era retezat stuful și apoi legat în snopi mari și transportat pe mal.

De ani de zile se fac săpături la Periprava pentru a-i recupera pe cei morți. Este o arheologie infernală, care descoperă elemente de cultură sălbatică, antropofagă în România comunistă. Marius Oprea, fost jurnalist la Radio Europa Liberă, istoric, cândva consilier prezidențial și apoi guvernamental, a fost cel care a inițiat săpăturile. El spune că a declanșat săpăturile acolo prin 2007 când Manuela Hagiopol, fiica unui deținut mort la Periprava l-a rugat să-i găsescă tatăl. „Știa despre el de la un coleg de detenție,” povestește Marius Oprea. Singurul indiciu era că avea sub cap o sticlă de parfum în care se afla un bilețel cu un nume de identificare. În acest an campania s-a terminat mai repede: ei au descoperit cele patru morminte. Finalul campaniei de săpături a însemnat extragerea osemintelor. În ultimele zile ale campaniei de săpături au fost descoperite și resturile deținutului cu sticluța de parfum, cel de la care a pornit totul acum 13 ani:„Eugen Basica.” În mormântul 54. Urmează, firește, ca echipele de legiști să facă analizele dar, spune Marius Oprea, inima îi spunea că l-au găsit pe tatăl Manuelei Hagiopol.

La Periprava au murit (cel puțin) 124 de oameni și echipele de arheologi fac o muncă detectivistică să descopere locurile unde au fost îngropați și să dea o identitate osemintelor descoperite. Cei care fac această investigație spun că trebuie cercetat cu mare atenție tot terenul din proximitatea Centrului de comandă.

Dar deshumările de la Periprava sunt o zgârietură pe harta terorii comuniste. Încă nu știm, deși bănuim, amploare crimei umanitare de care se face vinovată dictatura comunistă și, chiar dacă mulți dintre autorii lor au dispărut, ar trebui ca măcar acum, la atâta amar de vreme, să avem o perspectivă clară. Ar trebui desecretizate nu doar arhivele Securității, ci și cele ale ministerelor de interne și al apărării din acea perioadă. Cu certitudine, vom vedea că între comunismul lui Dej și cel al lui Ceaușescu există o continuitate care nu diferă decât în nuanțe și nu în esență. Mai mult: am putea vedea și strânsa legătură dintre gropile anonime de la Periprava și cele (tot anonime) ale mineriadelor lui Iliescu. Fără chemoterapie, comunismul a metastazat nestânjenit în perioada postcomunistă și-i descoperim țesuturile aberante și azi.