Linkuri accesibilitate

Despre Nicolae Manolescu la a 80-a aniversare. Când poezia era subversivă


Nicolae Manolescu

Cândva, în vremuri de demult, ceasuri de restriște și neputințe, lumea universitară în universul mic și complex al filologiei bucureștene se împărțea în cenacliști și simpliști. Simpliștii erau studenții simpli, unii dintre ei sârguincioși, poate chiar cufundați în cărți și cursuri, dar care se pregăteau să devină simpli profesori de română sau ce limbă vor fi fost urmând ei la facultate. Erau un fel de cler cenușiu, mulțumindu-se să repete canoanele și să spere la mai mult și mai bine, cu vremea.

Pe de altă parte, cenacliștii erau cavalerii fără teamă și prihană ai acelei lumi. Erau mai multe ordine cavalerești, dar două erau de frunte: lunediștii și cavalerii lui Croh. Dar, pentru că poezia era stăpâna lumii, Cenaclul de luni, al lui Nicolae Manolescu era, pentru mulți, cea mai importantă oră astrală a săptămânii. Nicolae Manolescu era asistentul acela tânăr, oricum energic, care urca scările pe jos, și nu cu liftul, până la sala de seminar de la etajul patru și scria, săptămână de săptămână, cronica în România literară pentru care plăteai revista plină altminteri de gunoi propagandistic și, rareori, de alte articole teoretice interesante semnate Mircea Iorgulescu, Mihai Zamfir sau, de ce nu? Eugen Simion.

Rolul scriitorului în politică: Monica Lovinescu în dialog cu Nicolae Manolescu
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:25:21 0:00


Săptămână de săptămână, Nicolae Manolescu își publica acel eseu, devenit, ca și cenaclul pentru cei care-l frecventau, rația noastră de libertate, într-o lume opacă, întunecată, în care Ion Dodu Bălan era rector și alți politruci decideau soarta literelor românești.

Nu erai lunedist (de fapt, cenaclist) pur și simplu pentru că voiai tu să fii. Era un întreg protocol căruia trebuia să i te supui. Un fel de probe inițiatice cărora nu puțini le cădeau victime și, după ce răbdarea sau curajul le erau supuse controlului, nu reușeau să treacă mai departe. În rândul lunediștilor domnea un esprit de corps ca niciunde în zona culturală. E drept, se putea duce oricine acolo, inclusiv informatorii securității. Nu e sigur că mai ieșeai însă cum ai intrat. Valabil și pentru securiști.

Nu am frecventat aceste cenacluri. Am fost accidental la câteva. Chiar și-așa pot spune că erau ca niște grădini care se bifurcau pe toate polițele bibliotecilor. Erau excursii inițiatice în texte teoretice de stil, poetică și receptare. Prezența lui Niki, cum îi spuneau apropiații, inspira. Cenaclul era nu doar o școală poetică, dar și una de logos în sens antic al cuvântului, de înțelegere a cuvântului care dă viață sau moarte, iubire sau ură.

De multe ori, novicele era cel care știa cele mai puține lucruri despre opera sa din sala de cenaclu. Le învăța de la ceilalți. Dacă treceai de proba de anduranță, în care textele tale erau tocate mărunt și apoi reconstituite, sub ghidajul atent și discret al lui Manolescu, puteai culege din pulberea care erai aurul. O întreagă generație (a optzeciștilor) îi datorează libertatea.

E posibilă scrierea unei istorii a literaturii române la un an de la Revoluție?
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:23:41 0:00


Îmi amintesc mai apoi către sfârșitul anilor 1980 că lunea, pe etajele Facultății de filologie, bântuiau ca niște ciocane fără stăpâni îngrijitorii Universității. Erau făpturi care apăreau când și când la nevoie (îl vânau, de pildă pe Ioan Alexandru și cursul său de ebraică, au apărut și pe 21 decembrie în holul mare al Facultății, pentru a-i împiedica pe studenți să se alăture protestatarilor din stradă). Ei bine, aceștia umblau flămânzi după cenaclul lui Manolescu „ăla”, pentru că undeva, la rectorat, se dăduse dispoziția ca cenacliștii lui Manolescu să nu se mai poate întâlni în facultate. Eventual, să nu se mai întâlnească de fel.

Cenaclul de luni devenise un pericol, chiar dacă se ținea marți și nu la facultate și cine știe prin ce club studențesc sau văgăună. Manolescu însuși, (asistent perpetuu la vârsta la care colegii lui cu grade însemnate sub mantia de dascăli și mai bine orientați politic erau profesori și doctori) era vânat de coteii facultății, turnat probabil de un securist nemulțumit de oximoronul unei pete de lumină în noaptea minții care a fost perioada comunistă.

Acesta este Nicolae Manolescu pe care mi-l amintesc cu drag, cel care așternea cu sârg cărți baroce despre literatura română, dând un sens acestui neant valah, cel căruia îi datorez interesul și un nou fel de înțelegere a lui Titu Maiorescu (cu care a și fost comparat de unii amici în ce a avut acela bun și rău). Acestui Nicolae Manolescu îi spun ani mulți, fericiți!

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG