De la primele rânduri ale volumului de memorii O progenitură dușmană, Arc, 2024, al dramaturgului & publicistului Nicolae Negru (n. 1948), m-am simțit în pielea copilului de altă dată, crescut în egală măsură cu basmele bunicii și cu poveștile de viață ale bunicului. Motivația autorului e cât se poate de clară: „«Progenitura» dușmană sunt eu în copilăria mea, accidentată ideologic și geopolitic, văzută din depărtarea obiectiv-sentimentală a senectuții (...). O dedic nepoților mei ca pe o confirmare, greu de crezut acum: și copilăria bunicilor a fost fericită”.
Prima referință, cvasi obligatorie, este bineînțeles cartea Aniței Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia, Humanitas, 1991, un fel de „kilometru 0” al memoriilor de acest gen; atât că autorul nostru își redactează scrierea având deja în spate o carieră literară împlinită, ceea ce se simte la nivel de scriitură, una elaborată, bine strunită, atentă la detalii fără a pierde din vedere cadrul de referință general, pe-alocuri de-un lirism înduioșător, nu că ar lipsi și paginile vitriolante, deloc puține, totul într-un ritm sacadat, aș zice în doi timpi, al trăirii de viu, văzut prin ochii copilului, și al aducerii-aminte, al bunicului pus pe vorbă.
„Cum să te pomenești, nu de bunăvoie, la capătul pământului, în izolare, în condiții climatice foarte dure, într-o lume străină, mult diferită, căreia nu-i aparții, ce te înghite ca un balaur, pentru a te reda într-o formă potrivită ei? Cum e când descoperi că alți copii au bunici, iar tu nu ai, că ești străin în satul în care locuiești cu părinții și frații tăi, că patria voastră e la mii de kilometri depărtare, de unde ați fost transportați cu forța? Ce se schimbă când afli că tatăl tău, tăietor de arbori în taiga (...) e «dușman al poporului», îl urăște pe Lenin, iar tu ești considerat «progenitură dușmană», «sămânță de dușman»?” Exact despre asta este vorba, preț de cca 300 de pagini, iar fiecare personaj al cărții – tata, mama, fratele mai mare Ionică, autorul însuși, fratele Alexandru (are doar o lună când familia e deportată în Siberia), fratele Gicu (cel născut în exil) – răspunde în felul său la provocările cotidiene, căci „nu există vreun manual pentru deportați, iar deportarea nu se încheie odată cu eliberarea și revenirea acasă”. Or, pericolele îi pasc la tot pasul (a se vedea capitolele: Cumpăna lui Ionică; A doua cumpănă; Întâlnirea cu ursul; și îndeosebi: „Zăpadă fugind”), dar ce formidabil le înfruntă, cu mic cu mare, de-a lungul anilor de exil (mama & fiii, până-n 1957; până-n 1966, tatăl): „Cartea aceasta e și un omagiu părinților mei. Tata (...) înțelegea mai bine decât mama ce li se întâmplă, se adapta mai repede la condițiile schimbătoare. Nu, nu pretindea că pătimească și să moară «pentru adevăr», dar acceptase conștient martirajul, era pregătit să bea «paharul suferinței», pe când mama doar îl intuia și se revolta împotriva nedreptății, a cruzimii și a ticăloșiei umane”. (N-o să le trec în registru aici, ar fi o impietate pentru câtă suferință se ascunde în spatele fiecărei „cumpene”; voi spune doar că nu toți deportații basarabeni au scapăt cu viață, așa că volumul lui N. Negru e și un Pomelnic al „neamului nevoii”.)
- Te-ar putea interesa și: Nobelul iubește poetele tinere, ajunse romanciere în anii de măiestrie
Există în carte două secvențe de mare încărcătură emoțională, primul chiar la începutul exilului, când ferindu-se să fie văzută „mama urca în cel mai înalt copac și cerceta spațiul din jur, ducându-și palma streașină la ochi. Încerca să vadă unde ne aflăm, să stabilească coordonatele punctului în care o aruncase soarta, având un singur reper geografic, satul Ciutulești, Basarabia, sau Moldavia, cum îi ziceau rușii, către asfințitul soarelui. (...) Voia să zărească Basarabia din vârful unui pin din Siberia, străpungând cu privirea depărtarea, pe care atunci nici măcar nu și-o putea imagina”; cel de-al doilea, din 1962, când adolescentul de 13 ani traversează înot (și încă, dus-întors!) râul Ciulîm, „un râu ce mă speria nu numai prin lățimea sa (...), ci și prin viteza apei, curenții săi puternici”, având un debit „de aproape trei ori mai mare decât al Nistrului” (mulți ani după, va căuta un sens acestei aventuri, s-ar zice inițiatice: „De ce a trebuit să trec Ciulîmul? Ce m-a mânat? Nimic nu mai părea cum a fost, traversasem o linie nevăzută și intrasem în altă lume, unde erorile nu mai puteau fi corectate, unde viața și moartea se amestecau cu șanse egale. (...) Cu traversarea Ciulîmului am considerat că s-a încheiat definitiv copilăria mea”).
Dacă ar fi să caut un contrapunct luminos al acestei scrieri despre „împărăția umbrelor”, m-aș opri la o secvență din capitolul De nicăieri spre nicăieri, în care tânărul N.N., vagabondând pe meleagurile natale, ajunge pe „înălțimea de lângă satul Chișcăreni”, iar priveliștea asfințitului ce i se deschide în fața ochilor îl umple de beatitudine:
„Priveam ostenit și parcă mă dizolvam în liniștea din jur, în aerul cald al serii, luminată ușor de soarele rostogolindu-se pe linia orizontului; aveam sentimentul că eram pretutindeni, ubicuu, imponderabil, că recunoșteam și aparțineam de mult acelui peisaj pe care-l vedeam de sus...” (cu alți ochii, decât mama din vârful pinului siberian – și tocmai aici e diferența).
Altfel spus – cu cuvintele lui Eugen Lungu, de pe coperta 4 –, O progenitură dușmană se cuvine citită „nu doar la suprafața întâmplărilor, ci și în adâncimea cauzelor care le-au provocat”; dar și într-o perspectivă de durată, aș adăuga, cu ochii pe harta operațiunilor militare din Ucraina/ Rusia, căci vecinătatea cu „Imperiul Răului” nu ne-a aduc nimic bun, niciodată. Așadar, o scriere de raftul întâi, de citit ca un pomelnic de familie (nu numai al autorului!), și de dat mai departe – spre neuitare.
14 octombrie ‘24
