Pe 4 noiembrie curent, prozatorul Nicolae Vieru (4 noiembrie 1947 – 3 martie 1995) ar fi împlinit 77 de ani; de circa trei decenii nu mai este printre noi. Iată-l acum revenind în prim-plan cu volumul Băiatul cu un trandafir pentru mama, Editura Știința, seria Antologia prozei scurte, 2024, pe care eu unul l-am citit dinspre sfârșit spre început, alias de la Postfața „Nicolae Vieru: un faulknerian?”, semnată de Eugen Lungu, care, cu obișnuita-i acribie, trece prin sita exegetică textele autorului nostru, ca să aleagă pepitele de minereu prețios, nu puține, înainte de a afirma, pe final, în cunoștință de cauză: „Modul său narativ e conectat la modernitate, la teme noi, unele cu caracter profund premonitoriu, teme care se vor «deschide» abia în anii înviorați de glasnost’. Pe parcurs, prozatorul a optat pentru eroi lucizi, cu profil intelectual, care își iau curajul de a înfrunta realitățile băltite, moștenire a unui socialism defunct”, pentru a conchide: „Nicolae Vieru este și azi frecventabil ca scriitor.”
Înainte de a-l „frecventa ca scriitor”, i-am trecut pragul, de son vivant, în anii 1984-1986, ca cititor – avea o formidabilă bibliotecă personală, pe care mi-a pus-o la dispoziție, și ori de câte ori veneam să împrumut/să-i întorc o carte, îmi făcea o cafea la ibric și apoi stăteam de vorbă pe marginea acesteia. Știu de la prima sursă cât de nemulțumit era față de tot ce se scria în literatura noastră în acei ani – cu excepția lui Vasile Vasilache, magistral în Elegie pentru Ana-Maria –, și mai cu seamă de propriul scris, oricât de emancipat apărea acesta în raport cu cel al congenerilor săi. Recitindu-l azi, după atâția ani, parcă-i aud vocea când melancolică, când răstită, iar în unele personaje recunosc frustrările & zvâcnirile de orgoliu ale autorului care nu vedea nicio ieșire din lumea „băltită” a satului/orașului moldovenesc – vai! nici în viață, Nicolae Vieru n-a mai apucat să iasă din țară, nici măcar până la Iași –, de unde și acel aer „închis” (stătut) al povestirilor sale, dar și conștiința unei vini istorice căreia îi dă glas protagonistul din Noli me tangere: „Chiar dacă le-am spune că suntem o generație strivită, pierdută, nici atâta lucru n-au fost în stare să priceapă. De aceea nu vreau să-mi bat gura degeaba. Mi-e milă însă de ei, văzându-i cum se zbat, cum încearcă să clarifice evenimentele, să le dea un sens dialectic, fără să le treacă prin cap că tocmai noi suntem generațiile care plătim. Și tata? Mă întreb: tata pentru ce a plătit? (...) Tata, deputat al poporului, în ’46 și în ’49 a tăcut. Moartea a secerat rândurile consătenilor lui și tata a tăcut. Apoi, mii și mii de țărani sleiți de foame, încă slabi, abia trăgându-și răsuflarea, au fost încărcați în vagoane și duși în Siberia. Chiaburi? Tata, mă întreb acum plângând, unde era? De ce a tăcut? De ce nu s-a temut de Doftana, de lagărele de concentrare fasciste, dar i-a fost frică de Stalin. De Stalin? Oare nu cumva anume sentimentul trist al vinovăției l-a omorât până la urmă?”
Cât despre structura antologiei, aceasta-i compusă din texte selectate din volumele Maria (1977), Inele de iarbă (1981) și Noli me tangere (1991); au rămas pe din afară prozele scurte – unele, minimaliste! –, prin care încerca să-și înnoiască formula narativă, publicate în anii ’90 la revista Basarabia, și care ar merita adunate într-un volum aparte. Dacă e să-l compar cu cineva de la noi, l-aș pune în ecuație cu nuvelistul Vlad Ioviță (1935 – 1983), dispărut și el prematur la nici 48 de ani, ambii având vână de prozator (de forță!). Deloc hazardată, această apropiere de nume – Vlad Ioviță și Nicolae Vieru sunt, de departe, cei mai buni nuveliști, al generației ’60 primul, respectiv ’70, cel de-al doilea –, dar și de destine – și unul, și altul, plecând înainte să împlinească 48 de ani –, atât că postumitatea s-a arătat mai generoasă în cazul lui Vlad Ioviță, al cărui nume îl poartă, de ani buni, cenaclul Bibliotecii municipale „B.P. Hașdeu”. Adevărul este că și Nicolae Vieru a fost un om-bibliotecă – o spun în cunoștință de cauză –, fără a fi neapărat un autor livresc, iar Băiatul cu un trandafir pentru mama stă mărturie în acest sens.
4 noiembrie ‘24
