În timp ce alături de colegii mei pregătim un proiect al Serviciului nostru de radio menit să contribuie la demitizarea lumii trecute, cea a regimului zis socialist în România, în R. Moldova a celui sovietic - spre care mulți dintre cei care au suferit pe vremea lui și puțini din ce care nu l-au cunoscut privesc astăzi cu un soi de nostalgie - cercetarea în Arhivele Europei Libere, în mod special în cele depozitate în arhivele de la Hoover Institution, în Statele Unite, mi-a adus tot felul de suprize.
Privind în urmă, Radio Europa Liberă, dincolo de rolul său principal de a-i informa pe români despre evenimentele zilei, interne și internaționale, fie ele ascunse de presa românească, fie prezentate cenzurat și distorsionat, a jucat un rol important civilizator, de formare intelectuală. La Radio Europa Liberă au putut fi ascultate, în anii 1960-1980, voci ale unor somități intelectuale din disaporă, interzise în România și Moldova sovietică. Unele din aceste voci s-au păstrat în arhivele sonore ale postului nostru de radio, iar existența lor merită nu numai revelată, dar și utilizată, de exemplu, în cursurile lor de către universitarii de astăzi care cresc noile generații de intelectuali atît în România, cît și în Moldova de dincolo de Prut. Este un motiv suficient de serios pentru a vă îndemna insistent să urmăriți pagina Internet a Arhivei Istorice a radioului nostru în lunile ce urmează.
Pînă ce spusele acestor somități intelectuale vor fi transcrise pentru a integra paginile de arhivă, am decis să vă oferim cîteva mostre într-un serial al rubricii noastre de Cultură și politică, ce s-ar putea intitula „Nostalgia vocilor”.
Veți înțelege, poate, mai bine acest titlu, dacă vă voi preciza despre ce „voci” este vorba. Într-o ordine cronologică a mărturiilor audio păstrate în Arhiva istorică a Europei Libere veți putea auzi vocile filozofului Ștefan Lupașcu, ale scriitorului și istoricului religiilor Mircea Eliade, ale unor demnitari de stat ce au jucat roluri sau au fost martori la momente istorice de cumpănă, precum Constantin Vișoianu, Alexandru Crețianu, Gheorghe Barbul, Nicolae Penescu, și a diverși altor intelectuali de marcă ai lumii românești, cum ar fi, de exemplu, episcopul Iulian Hosu, criticul de artă Ionel Jianu sau profesorul universitar de istorie Constantin Marinescu.
Astăzi, pentru a inagura seria de voci ale unor personalități istorice pe care v-o propunem am ales una mai puțin cunoscută, dar nu mai puțin importantă. În anii 1970, cu Radio Europa Liberă, colabora, de la St. Louis din Statele Unite, economistul basarabean Anton Crihan. Anton Crihan fusese – așa cum îl introducea prezentatoarea singurei emisiuni păstrate în arhiva noastră, de la 27 martie 1970, – „membru al Adunării Naționale barasabene, care a votat în 1918 unirea Basarabiei cu România”. Pe scurt, veți asculta vocea unui membru al Sfatului Țării...
Așa cum îl evoca, la moartea sa, în 1993, autorul unui necrolog în New York Times, Crihan s-a născut în 1893, la Sîngerei și a făcut studii de economie la Universitatea din Odesa, pe care avea să le completeze mai tîrziu cu un doctorat la Paris. A luptat pe front în Primul Război Mondial, a devenit un militant ardent pentru unirea cu România, iar la încheierea războiului a fost membru în Sfatul Țării. În ajunul Unirii, cum o amintea recent prof. Dorin Dobrincu în blogul său pe site-ul Europei Libere, fusese numit de Blocul Moldovenesc, la 1 ianuarie 1918, ministru al agriculturii. Ulterior avea să-și continuie activitățile politice în România interbelică, parlamentar în mai multe legislaturi și ministru adjunct al economiei, membru în Comitetul Central al Partidului Național Țărănesc. Refugiat la București în 1940, urmărit de autoritățile comuniste după război, avea să fugă din țară și, în 1949, după ce străbătuse Europa, să ajungă în Statele Unite. Printre publicațiile sale în exil este de notat lucrarea „Drepturile României asupra Basarabiei, văzute de istorici ruși și străini”.
Contribuțiile sale la Radio Europa Liberă au evidențiat fapte din această lucrare, între care și starea de spirit a populației românești și atitudinea față de unire, comentată de un istoric rus într-o publicație berlineză, în 1921. Ascultați așadar vocea lui Anton Crihan, extrase dintr-o emisiune, vă reamintesc, de la 27 martie 1970:
Anton Crihan: „Cum stau lucrurile în Basarabia în ceea ce privește sentimentele populației ei față de Rusia? În cazul că ar fi întrebată cu cine să meargă, care ar putea să fie hotărîrea ei? [...] În politica sa de românizare a provinciei, guvernul românesc a găsit un teren favorabil. Populația provinciei se afla pe o treaptă foarte joasă de dezvoltare culturală. [...] Rusificarea stupidă și antisemitismul puterii absolute au dus acolo că masele largi ale populației moldovenești și evreiești au fost în mod sistematic îndepărtate de la școala rusească, de la cartea rusească și îndeobște de la elementele culturii rusești. [...] Populația moldovenească era străină nu numai de cultura spirituală a Rusiei, ci chiar de felul ei de viață civică și administrativă. Rusificatorii neîndemînatici au făcut ca tăranul venind la oraș să se simtă ca într-o pădure întunecoasă și necunoscută. În orice birou, lor le era permis să nu-l înțeleagă pe acest țăran. Justiția, școala, Biserica, administrația, toate pentru el erau instituții străine. [...] Românii uzurpatori, din acest punct de vedere, au găsit în Basarabia un teren pe deplin pregătit pentru ei. Ei au venit într-un mediu în care înțelegerea era reciprocă. A venit o stăpînire nouă, care vorbea limba poporului. În toate instituțiile, deodată, au început să vorbească în limba românească. Politica națională generală a românilor cu privire la românizarea provinciei a fost mult mai serioasă...”
Ați ascultat vocea economistului Anton Crihan, de la St. Louis din Statele Unite, un fost membru al Sfatului Țării în 1918.
