Continuăm în emisiunea de astăzi incursiunea în arhivele sonore păstrate de Radio Europa Liberă, în cadrul a ceea ce am numit „Nostalgia vocilor”, o rememorare, pentru cei mai mulți dintre Dumneavoastră o audiție în premieră, a vocilor unora din somitățile culturii românești ce au vorbit la microfonul postului nostru de radio. Am ales să vă prezentăm una din personalitățile culturale ale cărei opere se bucură în continuare de o mare popularitate în România și R. Moldova, scriitorul și istoricul religiilor Mircea Eliade.
Cea mai veche înregistrare cu vocea lui din Arhivele Europei Libere depozitate astăzi în Statele Unite la Hoover Institution datează din 1967. Mircea Eliade împlinise, în 9 martie, vîrsta de 60 de ani, iar Radio Europa Liberă îi dedica o masă rotundă, înregistrată în studioul radioului de la Roma. Redactorul emisiunii, Radu Gorun, a invitat acolo o serie de alte personalități ale exilului, prieteni ai celui serbat. Vocile lor sînt și el prețioase pentru o istorie a culturii românești post-belice, așa că îi enumerăm aici: criticul de artă Ionel Jianu, profesorul George Uscătescu, la aceea dată directorul reviste „Destin” și al colecției și editurii cu același nume, poetul Horia Stamatu și criticul Virgil Ierunca.
Radu Gorun, numele de microfon al lui Mihail Cismărescu (1916-1983) care în 1967 era redactor la Europa Liberă de circa 13 ani, plecase din România în 1937, unde studiase dreptul. În Franța, la Paris, și-a continuat studiile, iar în ajunul războiului, cînd a primit convocarea de concentrare în armată, a refuzat să revină în țară. În emigrație, a fost membru al Comitetului de Rezistență Română în 1947, și a fost angajat de Radio Europa Liberă în 1952, pe cînd se afla la Londra.
Radu Gorun își amintea în emisiunea evocată aici, din 1967, că primul lui contact cu scrierile lui Eliade data de la începutul anilor 1930, cînd, licean la Craiova, descoperise în podul casei sale o colecție a ziarului „Cuvîntul”, cu un articol cuceritor al lui Eliade despre un celebru scriitor italian, Giovanni Papini, ce tocmai publicase capodopera sa „Un om sfîrșit”.
Radu Gorun îi întreba pe Mircea Eliade în emisiunea, scenarizată evident cu invitații săi, ce a fost difuzată la 26 decembrie 1967, „ce sentimente încearcă astăzi cînd a împlinit vîrsta de 60 de ani”.
Ascultați-l, așadar, pe Mircea Eliade cu o pagină autobiografică vorbită:
Mircea Eliade: „Cred că nu aș exagera dacă aș spune că nu speram niciodată să ating această vîrstă. Nu pentru motive personale ci pentru teoria mea că noi, românii, sîntem un neam fără noroc și că mulți din cei care trebuiau să își desărvîrșească opera la o anumită vîrstă au căzut – ca Eminescu, ca Nae Ionescu, Pârvan și alții – sau au tăcut, ca Lucian Blaga, douăzeci de ani. Așa că primul sentiment este că simt norocul de-a fi ajuns la această vîrstă.
Gîndindu-mă însă în urmă, mai ales de cînd am știut că facem această întîlnire, mi-am dat seama că totuși norocul m-a urmărit pe mine de la început. Mama m-a ajutat, mi-a îngăduit de la 12 ani să plec singur pe munte cu prietenii, m-a ajutat și mi-a îngăduit la 14 ani să cumpăr carți care nu erau pentru școală; eram corijent și ea îmi dăcea bani să cumpăr cărți de istoria religiilor... Și tot mama, din București, mi-a îngăduit la 21 de ani, cînd îmi luam licența, să plec în India. Era o aventură în anul acela [19]28. Or, îmi dau seama în urmă, ce noroc a însemnat pentru mine să fiu format în Orient.
Am avut norocul să fiu format, să mă maturizez, între 21 și 24 de ani, în India, în Orient. Adică am avut de la început o înțelegere a unei lumi, care, pe acea vreme, încă era închisă culturii generale; era accesibilă specialiștilor, filologilor sau... Era o țară colonială care nu putea interesa culturalicește. Or, avînd această deschidere și această înțelegere din tinerețe, cînd m-am întors la 24 de ani am avut sentimentul că înțeleg lucruri care erau atunci puțin cunoscute sau neinteresante. Dar lucrurile acestea s-au realizat în 30-40 de ani. Norocul, deci, de a cunoaște de la început Orientul.
Pe urmă, de a cunoaște datorită Indiei și excursiilor și cunoașterii țăranilor români, de a înțelege și a fi pasionat de această spiritualitate arhaică, țărănească-folclorică. Cred că mi-a îngăduit să anticipez descoperiri care au fost făcute după douăzeci-treizeci de ani: importanța gîndirii orientale, importanța gîndirilor arhaice, adică țărănești ș.a.m.d. Așa că mă consider norocos pentru acest fapt, căp am pornit la drum, de la început, cu acest noroc.
Norocul mi-a fost, iarăși, că am avut ca maestru pe Iorga, pe Nae Ionescu, pe [Surendranath] Dasgupta, și iarăși că în străinătate am trăit lîngă Ortega, la Lisabona, un an de zile. Deci primul sentiment - și aici mă opresc – mi se pare că în cazul meu acel destin de care mi-e teamă să fie un destin general, este dezis. Și, evident, nu simt cei 60 de ani, sper să am răgazul să termin, adică să încununez opera de care vă voi vorbi mai tîrziu, ce am de gînd să fac, așa cum nici Blaga, nici Nae Ionescu, nici Eminescu, nici Hașdeu, nu au avut noroc să o facă.”
L-ați ascultat pe Mircea Eliade, vorbind la Radio Europa Liberă în 1967, în cadrul unei mese rotunde prilejuită de aniversarea sa de 60 de ani.
