Era pentru prima dată sub puterea Sovietelor, când la Chișinău cineva îndrăznea nu numai să rostească numele proscris al lui Stere, dar și să-i consacre o jumătate de pagină la rubrica „Moștenirea noastră literară” într-un ziar girat tocmai de două ministere.
Eseul era semnat de doctorul în filologie Ion Vasilenco, cercetător științific superior la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe. Stere, după ce contribuise la unirea Basarabiei cu patria-mamă, România, în 1918, rămânea pentru Soviete un „trădător” și un „dușman” de neiertat.
Oricine se încumeta să exprime un alt punct de vedere, risca să se trezească printre„dușmanii” regimului. Era Vasilenco conștient de acest risc? Se pare că era, mai ales că și până atunci se remarcase printre puținii oameni de cultură și de știință din Chișinău care, în condițiile „dezghețului” lui Hrușciov, nu ezitau să se pronunțe public pentru recunoașterea unității limbii vorbite pe ambele maluri ale Prutului și pentru revenirea la alfabetul latin. Că era conștient de pericolul care-l păștea, o dovedește și faptul că se va concentra prioritar asupra activității politice și publicistice a lui Stere de până la 1918.
Pe cel care cunoscuse surghiunul Siberiei de tânăr, Vasilenco îl prezintă ca pe un întemeietor al „poporanismului” în România, o mișcare de stânga asemănătoare celei din Rusia țarilor, și ca pe un intelectual apropiat de clasa țăranilor. Se hazarda să declare că vederile social-politice ale lui Stere „încă n-au fost studiate îndestul de pe pozițiile marxism-leninismului”, ceea ce nu putea să nu irite ochiul vigilent al partidului.
A dat o notă înaltă romanului-fluviu al lui Stere „În preajma revoluției”, interzis de Soviete. Pentru a fi mai convingător, arată că scriitorul a combătut teoria „artei pentru artă” și că ideea revoluției sociale străbate întreaga sa operă.
Vasilenco credea că datoria „cercetătorilor sovietici” era de a stabili „adevărata valoare artistică și științifică a întregii activități, multilaterale și imense, a marelui nostru înaintaș”. El considera că numele lui Stere merita să-și găsească locul cuvenit în paginile istoriei literare și social-politice, alături de numele altor „scriitori-cetățeni”, ca C. Dobrogeanu-Gherea, Zamfir Arbore, V. Crăsescu (Basarabeanu), care deja fuseseră acceptați în „panteonul” cultural-ideologic din RSS Moldovenească.
Deși avea toată dreptatea de partea sa, Vasilenco va „greși” pentru că, dimpotrivă, datoria „cercetătorilor sovietici” era de a-l denigra cu tot zelul pe Stere. Iar el va trebui să plătească pentru încercarea de a-i reda bunul nume gânditorului de la Ciripcău.
