Ca orice țară foarte tânără, Muntenegru (desprinsă de Serbia în urma referendumului din 21 mai 2006) este foarte mândră de trecutul său istoric. Nu-l voi rezuma aici, voi spune doar că ghizii se întrec în a înșirui nume ilustre și ani ai întemeierii (de dinastii, așezăminte religioase sau culturale, cetăți și orașe care mai de care mai vechi) – cine să le țină minte pe toate?!...
Acoperită în proporție de 80% de munți, țara întinsă pe o suprafață de 13.812 km.p. trăiește literalmente la înălțime – piscurile de peste 1000 de metri se ridică ici și acolo, unele trec hotărât de 2000 metri, cum este vârful Bobotov Kuk din munții Durmitor (2522 metri). În aceste condiții nu-i de mirare că Petar II Petrović-Njegoš (1813 – 1851), conducătorul politic și duhovnicesc – căci pe lângă funcția de domnitor (vladika), o îndeplinește și pe cea de mitropolit al Muntenegrului (1830 - 1851) –, dar și poet & filosof de anvergură renascentistă, el însuși un bărbat înalt (2,10 m), a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat nici mai mult nici mai puțin pe vârful Muntelui Lovcen (1749 m), unde se înalță acum un somptuos mausoleu. Faptul în sine nu m-ar fi impresionat – la urma urmei, și piramidele egiptene sunt tot un fel de munți, doar că faraonii sunt depuși înăuntrul lor, nu pe vârfuri –, dacă același Petar II nu preciza că lasă celălalt vârf, cu 12 metri mai înalt decât Lovcen, unui om mai destoinic ca el, când va fi să apară. Ironie a sorții, pe respectivul pisc se înalță astăzi antena de retransmisie a televiziunii naționale, iar la emisiunile TV se știe cam ce fel de oameni apar…
Coborând de la mausoleul lui Petar II spre satul său de baștină, Njegos, iar apoi spre Boca Kotor, drumul a tot șerpuit, serpentinele formând un fel de riduri (de frumusețe!) pe fața muntelui, cu neputință de prins în aceste rânduri care nu fac decât să exprima admirația mea necondiționată pentru un neam și un ținut ce nu și-au plecat niciodată fruntea în fața nimănui.
