Linkuri accesibilitate

O țară de eroi. Pozitivi și negativi


O sinteză a săptămînii politice românești.

Liviu Dragnea și tovarășii lui de drum, e fapt dovedit, sunt pregătiți pentru catastrofele atomice. Nu au doar buncăre unde să se retragă, ci și o piele groasă, impenetrabilă și dură ca șenila, că d-aia lasă urme când îmbrățișează poporul. S-au adaptat la radiația de fond a scenei politice, iar ce-i omoară pe unii pe ei îi întărește. Cine foșgăie după orice dezastru electoral pe ruinele democrației? Nu sunt ei cei care au stabilit că democrația este un moft? E drept că, pe moment, ies șubreziți, cu busolele care arată Moscova dereglate. Par să se dezintegreze, dar nu subestimați forța unificatoare a gravitației și nici elasticitatea morală a politicienilor români, indiferent de partid, care se pregătesc de noi tururi de alegeri și vor să fie de partea plină a urnei electorale!

Zilele acestea majoritatea PSD-ALDE din Camera inferioară a devenit minoritate. Patru deputați au dat buldozerele lui Dragnea pe mașinile de cursă ale lui Ponta. Unii numesc asta ecolocație, alții fler politic. Se apropie sezonul de pescuit în bazinele electorale. PSD-ul, care aruncă momeli de zor, slăbește, se zice, într-o lună cât alții în zece, dar pentru că legea conservării a lui Lavoisier funcționează și în politică: nimic nu dispare, nimic nu se creează, totul se transformă. Pe baza acestei legi, modificată prin Ordonanță, a fost adoptată legea selecției: supraviețuiesc cei puternici și turmele acestora. Asta da, meritocrație! Deputații refugiați politic în partidul lui Victor Ponta spun că o fac pentru că Dragnea subminează valorile social-democrației, nu pentru că Ponta ar putea deveni masculul alfa al unui viitor PSD. Unii comentatori (uitând cum se lăuda Iliescu că a subminat comunismul lui Ceaușescu) văd în acești dezertori niște eroi care cred cu sinceritate în egalitatea șanselor, cel puțin în cursa electorală. Niște democrați devotați demolării partidului din care au făcut parte, cu tot cu portofele și privilegii, până mai ieri. Sunt niște îngeri binevestitori primiți în lumea bună a politicii după ce și-au spălat funinginea de pe aripi, chiar dacă nu le-a ieșit mirosul de pucioasă din piele. Cine miroase acolo altfel?

Pentru că Dragnea a fost diabolizat în presă și de la diverse microfoane, el a ajuns să personifice răul absolut și omnipotent, de care nu te poți ascunde nici măcar în fantastica insulă Belina. Cei care-l contestă se transformă astfel, printr-un miracol alchimic, din plumb și balast politic în aur. Unii au nevoie de zmeul cel rău, uitând că el este parte a unei istorii pline de amnezii și, totodată, personificare a unor idei fixe de sorginte totalitară, că ideile de acest fel sunt virulente și că izolarea celor contaminați doar întârzie dispersarea bolii, nu o eradichează definitiv. La urma-urmei, în România s-au conservat cu succes în eprubete umane germeni dispăruți în restul lumii civilizate (antraxul, holera, tifosul, comunismul). Ar fi necesar un cordon sanitar împotriva ideilor (în cazul nostru, împotriva populismului, „centralismului democratic”, demagogiei, reflexelor totalitare), pentru ca să nu mai fie oxigenați și să piară natural centrii nervoși ai Sistemului. Însă, de partea cealaltă, îi avem pe marii maeștri ai condiționării psihice prin deturnări finaciare, cei care-ți oferă doar pastila roșie, ca să adormi și să uiți totul. Nu spunea filosoful că mulți oameni dorm până mor? Se răsucesc în somn, dar tot în vis rămân. În vreme, experimentul lui Pavlov a fost rafinat: nu mai e nevoie să pui nimic în farfurie după ce se aprinde becul, e suficient să promiți că-l vei aprinde mai pe la sfârșitul anului viitor ca să bagi la comandă pe oameni în criză glicemică.

Tendința este ca societatea civilă, cea care ar asigura echilibrul și arbitrajul scenei politice, să se asocieze fără prea mult simț critic unei direcții sau alteia, pe temeiul că, dacă ești neutru, ești complice. Cu toate acestea, a avea simț critic nu înseamnă neapărat a fi neutru, ci doar a avea discernământ. În aceste momente, ca mereu, cel mai bun prieten al tuturor (Platon, Aristotel, Newton și alți alegători) este adevărul. Adevărul este că niciuna dintre părțile implicate în lupta pentru controlul politic nu este complet dezinteresată și că toate au propriile beneficii și calcule politice. Prin urmare, lupta este asimetrică și se folosește de briganzi și armament neconvențional. Observatorii ar trebui să știe că, odată ce se înrolează în brigăzile artistice de agitație ale partidelor, sunt trecuți la capitolul consumabile umane. A se arunca după folosire.

Se pun pariuri și se lansează scenarii fantastice în legătură cu șansele lui Dragnea. Dragnea, se spune, are putere absolută în partid. Unele slugi îl contestă, dar nu au curaj să i se opună pe față. Iar dacă o fac, sunt eliminate. De aceea cei care i se opun sunt cultivați de opoziție și considerați viitori martiri, nu foști complici. Li se dedică ode pe prima pagină. Sunt trecuți cu roșu în calendarul electoral. Desigur, în virtutea egalității șanselor, turiștii politicii i-au dat o a doua șansă lui Victor Ponta. Unii PSD-iști continuă să-l considere liderul legitim detronat de o tragedie (incendiul de la Colectiv) de care nu a fost responsabil. Ce e drept, e drept, procesul în acest caz trenează (sau stagnează grație „măreției dreptului” cum se spune). Nu se știe nici până acum cine și de ce este vinovat, pe scurt, e posibil ca unii membri PSD să considere că Dragnea a profitat de remușcările lui Ponta, a confiscat partidul și, după ce l-a transformat în afacere de familie, l-a pus să-i curețe grajdurile. Cei care gândesc astfel uită că în pepiniera de cadre a partidului au crescut și s-au maturizat în treizeci de ani cei mai grei baroni locali și viziri centrali din istoria recentă. Mulți au migrat de-a lungul timpului în mai toate partidele astfel că, dacă strigi DNA!, scena politică se va goli în culise. Mă rog, cu condiția să nu fie adoptată Ordonanța referitoare la amnistie și grațiere, ceea ce Viorica Dăncilă se jură că nu va face. Nu în ședința de guvern de săptămâna aceasta. Poate de Crăciun, spun unii, să avem ce spânzura în brazi.

Momentul în care balanța de putere din Camera Deputaților s-a clătinat a fost semnalul unei noi încercări de a-l înlătura pe Dragnea din fotoliul de al treilea om în stat, dar cel mai bun combinator. Socoteala putschiștilor era că Dragnea e piesa de domino care, odată căzută, va duce la reconfigurarea scenei politice. Căzuți ar fi aghiotanții lui credincioși până la slugărnicie, remodelate ar fi comisiile permanente și însăși structura de conducere a Camerei. Conducerea camerelor este importantă pentru că la ședințele ei, dincolo de ușile închise, pisicile politice sunt toate negre și nu se știe dacă mai trăiesc sau nu. Astfel că, dacă Dragnea și Iordache, omul lui de suflet și paie, nu ar supraviețui unui eventual vot, altfel ar arăta ordinea de zi a Biroului permanent și, în consecință, altele ar fi prioritățile Camerei.

Acest război cu Dragnea ne face să uităm însă că lupta pentru fotolii are o lungă istorie în politica românească și că, din timp în timp, ea se încheie cu armistiții confortabile pentru cei care o poartă și dureroase pentru alegătorii de rând. Să ne amintim, de pildă, de insurecția USL în Parlament și în viața publică. Este o amintire cu tâlc pentru că mulți dintre protagoniștii de azi sunt încă vii în viața politică și reiau parcă insurecția de atunci (e drept, cu semn schimbat) din locul unde au lăsat-o, semn că ranchiuna și năravurile politice pot fi amânate, dar nu anulate sau corectate. Cei care-l contestă pe Dragnea sunt policienii din PNL, partid care în 2012 era în alianță cu PSD împotriva PDL-ului. Între timp, desigur, PNL a reasimilat cu greu și multe resturi PDL-ul, s-a scindat, a schimbat mecanicii și roțile de locomotivă din mers. Ba chiar și direcția. Se revendică din PNL-ul istoric așa cum o face și partidul lui Tăriceanu, aflat de partea cealaltă a baricadei, de se răsucesc înaintașii de acum un veac în tablouri. Nu degeaba i se spune secolul extremelor. PNL de azi susține că PNL de ieri a făcut o greșeală istorică asociindu-se cu PSD, greșeală pe care foștii subalterni ai lui Băsescu n-o vor repeta. Dar partidul lui Orban încă are dificultăți de respirație și digestie după ce a înghițit broaștele politice ale lui Adriean Videanu și Vasile Blaga.

Oricum, probabil că nu a existat, de la ședința Comitetului permanent diriguită pe la 188... de onorabilul Trahanache, ședință de Cameră mai plină de dramatism, isterii semidocte, solecisme și comic involuntar ca aceea în care opoziția a încercat să-l debarce pe șeful Camerei. În lipsă, că, probabil, prezența lui îi intimida. Acesta absenta lăsându-și aghiotantul, pe Iordache, să prezideze ședința. Reprezentanții opoziției au vrut să înscrie pe ordinea de zi solicitarea însă președintele ad-interim de ședință le-a tăiat microfonul. De aici lucrurile încep să se încâlcească și cele două Universuri să se despartă cu pocnete statice de difuzoare nefuncționale. Pe același ecran, rulau două filme de celuloid suprapuse. În vreme ce președintele de ședință a cerut o pauză, membrii opoziției au pus stăpânire pe microfon. Ședința a continuat în paralel, unii muți făcând revoluție la microfon, alții în plină involuție cu sonorul la maxim. Din acest motiv, fiecare susține că are dreptate.

De fapt, tăiatul microfonului nici nu e un abuz. Regulamentul Camerei îi permite președintelui de ședință să taie microfoanele. Nu e politicos, nu e democratic (la urma-urmei de-aia îi spune Parlament, să parlamenteze oamenii, adică să se certe), dar e legal. Desigur, asocierea de cuvinte „Florin Iordache” și „legalitate” sună în sine comic, mai ales într-o perioadă în care „legalitatea” lui Iordache e cea care ne împinge încet în afara Europei civilizate. Opoziția spune că a dat o lovitură mortală supremației PSD-ALDE în Cameră și că după încă o încercare ca aceasta va decapita gigantul cu picioare de noroi. Desigur, în universul paralel în care conduce ședința Camerei și are microfonul deschis. Chiar și președintele Iohannis a sărit în apărare opoziției spunând că ar merita să se reia votul și că speră ca de astă dată să reușească. Dragnea este dușmanul lui personal. Și întreaga majoritate parlamentară. Fără aceasta, hrăpăreață și coruptă de prea mult timp petrecut la putere, ar putea media cu succes între puterile în stat și între stat și societate.

Dragnea vede lucrurile din partea cealaltă a străzii: el crede că președintele țării este cel care instrumentează tentativele „de a prelua cu japca o instituție a statului.” Dușmanii României sunt ei, cei aflați la capătul celălalt al tunelului. Universul paralel plin cu zmeii cei răi. Eroii negativi ai PSD. Pe de altă parte, spune el, nici opoziția nu ar fi atât de neajutorată: are în spate Structurile, Sistemul, Statul paralel, banii lui Soros. Nu degeaba PSD și-a scos pe 9 august oamenii în stradă să manifesteze împotriva Republicii procurorilor și a opoziției care conduce România. Cel mai bun indiciu că așa stau lucrurile? A doua zi, pe 10 august, forțele reacționare au scos zeci de mii de simulanți în stradă care s-au bătut și otrăvit cu gaze singuri pentru a-i înscena lui Dragnea o catastrofă umanitară. Forțele oculte s-au pozat cu copiii și cu măștile pe figură. Sau cu batiste la nas. Sau leșinați pe stradă, să aibă probe la dosar. Cu oameni în cărucior bătuți de jandarmi. Cei care au orchestrat circul acesta, zice Dragnea, sunt cei care nu-i pot ierta pe PSD-iști că arată cu degetul Statul paralel.

Ironia sorții: tot Statul paralel le cere acum liderilor PSD să spună cât a costat manifestația lor din 9 august și de unde au venit banii. Unde sunt libertatea de conștiință și cea de întrunire? Vor să le facă șicane, să afle circuitul banilor prin arterele partidului. Să afle cum îi funcționează sistemul imunitar ca să-l atace la ganglionii financiari. Cum să spună de unde vin banii? Cu siguranță, nu de la Soros. La ceva e bun și fondul de urgență la dispoziția prim-ministrului.

Previous Next

XS
SM
MD
LG