16 iunie 1990.
O campanie brutală de nivelare politică.
Editorial: Nicolae Stroescu-Stânișoară.
Chiar şi cei mai pesimişti dintre observatorii evoluţiei postrevoluţionare din România sunt consternaţi de tragica întorsătură. Fostul preşedintel al Frontului Salvării Naţionale, a cărui platformă programatică de după revoluţie entuziasma prin statuarea introducerii pluralismului democratic în România, Ion Iliescu, devenit cu numai puţin timp în urmă preşedinte al statului, după nişte alegeri, al căror rezultate şi aşa pulverizaseră şansele de eficienţă ale opoziţiei parlamentare, a lansat cea mai clară campanie de nivelare brutală a peisajului politic abia infiripat.
Motivarea printr-o pretinsă rebeliune legionară a tinerilor născuţi la zeci de ani după lichidarea acestei mişcări politice, încă de pe timpul războiului, este o justificare pe măsura mijloacelor sălbatice folosite pentru terorizarea şi amuţirea glasului oricărei opoziţii reale.
Sunt metode şi formulări care vin din epoca stalinismului primordial, depăşindu-l numai îndărăt în măsura, în care sunt presărate cu reactualizări din istoria bolşevismului – echipe de muncitori controbăind după duşmanii poporului şi dedându-se, fără inhibiţii, dublei beţii a adulării şefului revoluţionar şi a călcării în picioare a celor care ar fi putut profana icoana lui preaslăvită.
Ai sentimentul că domnul Iliescu şi tovarăşii lui procedează ca şi cum nu numai în ultimele şase luni, ci chiar în ultimii 50 de ani nu s-ar fi întâmplat nimic. Echipele de mineri, sau aşa-zişi mineri, se încolonează la ordinul preşedintelui pentru un marş într-un spaţiu pe care trebuie să-l videze de tot ceea ce nu corespunde arhaicei viziuni populist-leniniste.
De altfel, această senzaţie de vid istoric îşi are justificări mai vechi şi mai profunde. Aici se răzbună pe bieţii români încă o dată faptul că la noi, spre deosebire de alte ţări din Răsăritul Europei, stalinismul originar nu a fost niciodată discutat sincer şi temeinic, darămite repudiat până la capăt.
Nu numai că nu a existat în România o deplină recunoaştere publică şi consecventă a răspunderii conducerii noastre de pe timpul lui Stalin, dar în mod practic, făptuitorii şi mentalităţile staliniste şi-au păstrat o anumită preponderenţă în stilul de conducere a statului şi de tratare a populaţiei.
Şi să nu uităm, că la acest stil au participat de-a lungul timpului şi sub diferite forme şi conducătorii de astăzi ai ţării. Opoziţia târzie, parţială şi ambiguă a unora dintre ei faţă de domnia lui Ceauşescu nu s-a manifestat în mod deschis. Şi în felul acesta s-ar putea explica, în oarecare măsură, cum a putut sări preşedintele Iliescu de la proiectarea modelului suedez la practicarea imediată a unui scenariu de rezonanţe sau disonanţe mai degrabă bolşevice.
Atât încremenirea ideologică a ceauşismului, pe de o parte, cât şi sărăcia şi ambiguităţile concepţiilor celor care au devenit cu greu un fel de disidenţi anticeauşişti, rămaşi însă în sânul comunităţii de interese şi mentalitate comunistă, acest dublu aspect a ţinut suficient de mult timp istoria în loc ca ea să fie acum ignorată, iar mulţi români să aibă impresia că au fost ancoraţi de domnul Iliescu într-un trecut nu numai atroce, ci şi neverosimil. Nu e vorba deci de neverosimilul irealului, ci de acela al unei realităţi, care rămâne totuşi absurdă oricât de îndelungat ţi-ar fi dat să o trăieşti pentru că aşa vrea partidul sau avatarurile lui.
Cine l-a auzit pe preşedintele Ligii studenţilor Marian Munteanu vorbind despre absurditatea care-l înconjoară ce a îmbrăcat chipul, celor care au încercat să-l ucidă, absurditate extinsă la nivelul de a se bucura de acceptări entuziaste, îşi dă seama de neantul în marginea căruia a fost adusă ţara noastră.
Şi orice om de conştiinţă şi de onoare nu poate decât să încerce să facă tot ce îi stă în putinţă, şi chiar în neputinţă, să salveze fără întârziere România din impasul mortal pentru democraţie şi omenie. Marian Munteanu, cel cu picioarele zdrobite şi cu capul bătut de ciomegele noii democraţii populare invocate de domnul Iliescu, nu şi-a pierdut nici îndreptăţirea şi nici puterea de convingere a îndemnului său la non-violenţă. Dar, de ce are nevoie el şi noi toţi şi non-violenţa către care trebuie să meargă societatea românească, este solidaritatea imediată a tuturor democraţilor autentici din România.
În faţa gravei ameninţări nu mai poate exista zid despărţitor între cei care vor o Românie liberă şi democratică, indiferent unde se află ei – în partidele de opoziţie, în partidele care s-au considerat aliate cu Frontul, în Frontul Salvării Naţionale însuşi, în opoziţia extraparlamentară, ca şi în rândurile acelor membri ai forţelor armate, care au optat pentru o democratizare autentică a armatei române, ca şi cei care nu ar vrea să facă politică, dar nici nu vor ca politica altora să devină instrument de oprimare – toţi aceştea îşi pot aduce contribuţia la ieşirea din coşmarul care parcă încearcă să scoată din nou România din Europa libertăţilor şi a civilizaţiei umaniste.
