Atît în cercurile intelectuale italiene, cît și în marile cotidiane - și nu numai din Italia, cum o atestă astăzi o pagină din New York Times – se discută luna aceasta despre o decizie controversată și cu consecințe deplorabile pentru lumea culturală, închiderea Conventului, a Mânăstirii, San Marco de la Florența.
Pentru cei mai mulți numele Conventului San Marco se identifică aceluia al lui Fra Angelico, excepționalul pictor renascentist, care a trăit între anii ca. 1395-1455 și care la Florența, începînd din 1436, cînd Cosimo de Medici acordă ordinului dominican Biserica și conventul, realiza un complex de fresce ce avea să contribuie în mod esențial la intrearea artistului în posteritate.
Astăzi chiliile pictate și o serie de alte opere – între care o celebră și superbă Bună Vestire – formează Muzeul Național San Marco, aflat sub custodia statului și care va continua să funcționeze în forma actuală.
Decizia Maestrului general al Ordinului dominican se referă la restul clădirilor mânăstirii ce ar urma să fie închise și care afectează în mod particular Biblioteca Levasti, unică la Florența pentru fondul său de carte în științele religioase și în calitatea de Centru de studiu al raporturilor intelectuale. Biblioteca ar urma să-și piardă identitatea și independența și să treacă în patrimoniul celuilalt mare Convent dominican florentin, Santa Maria Novella. În relație cu soarta Bibliotecii, Revista de Ascetică și Mistică (Rivista di Ascetica e Mistica) fondată în 1929, urmează să fie restructurată și ea, redusă la o publicație online. San Marco găzduiește, de asemenea, o formidabilă Farmacie istorică, despre al cărui destin viitor nu se știe nimic.
Discuția în jurul închiderii celebrului convent, purtător al unei simbolistici majore pentru Florența și cultura italiană – de la Lorenzo de Medici și Beato Angelico, la Pico della Mirandola și Savanarola, iar pînă, mai de curînd la un faimos primar al orașului, Giorgio La Pira, în curs de beatificare – nu este nouă, ea datează din 2013.
În fundalul ei se află criza pe care o traversează Ordinele religioase catolice în general, fenomenul calificat drept un declin al vocației și, în consecință depopularea mânăstirilor, la San Marco trăind în ultimii ani numai patru călugări (care urmează să fie transferați la Santa Maria Novella).
Mânăstirea San Marco - o bijuterie a Renașterii amenințată cu închiderea la Florența
Anunțul deciziei de închidere a dat naștere unor reacții ferme de respingere în 2013 și, după multe pertractări, hotărîrea a fost înghețată în 2015, printr-un acord la care au ajuns Părintele General al dominicanilor și Cardinalul Betori, în calitate și de reprezentant al Florenței. Dar, la sfîrșitul anului trecut Capitolul provincial dominican, organul de guvernare al Ordinului, a „ordonat” din nou aplicarea primei decizii de închidere a Conventului. Și aceasta în ciuda faptului că la San Marco se desfășoară în continuare multiple manifestări culturale și că mîna de călugări rămași se ocupă de conservarea bunurilor artistice, inclusiv de restaurarea frescelor din Cappela di Sant’Antonino (capelă din secolul al XVI-lea, proiectată de Giambologna și decorată cu fresce și tablouri ale unor pictori de marcă ai vremii).
În jurul soartei Conventului San Marco se poartă de cîteva luni o bătălie majoră. O petiție internațională pentru salvarea sa, lansată în decembrie trecut, a adunat pînă acum 20 de mii de semnături, iar la începtul acestei luni în Piața San Marco s-a desfășurat o mare demonstrație sub lozinca „Nu, închiderii istoricului convent San Marco la Florența!”. Dacă Ministerul Culturii nu vede cu ochi buni preluarea sub autoritatea sa a Conventului, a cărui întreținere ar impune cheltuieli de ordin mari, speranța se îndreaptă la ora actuală spre Papa Francisc, aparent singurul în măsură să reînghețe decizia Ordinului dominican.
Problema o constituie – se reamintea în presa italiană – atât criza de „vocație” și în consecință depopularea mânăstirilor, trăită de ordinele religioase catolice sub presiunea fenomenului secularizării societății, marcate de agnosticism, scepticism și resentiment, cât și subminarea din interiorul Bisericii „a idealului „vieții regulate”, a vieții de perfecțiune trăită în interiorul unei comunități reglementate de disciplină și de autoritatea inspiratoare a unor modele de sfințenie”.
