La Muzeul Bröhan s-a deschis una din cele mai interesante expoziţii din acest an. Sub titlul, „Realism berlinez. De la Käthe Kollwitz pînă la Otto Dix”, sînt prezentate peste 200 de tablouri, schiţe, acvarele, desene în alb-negru, colaje avangardiste, afişe, foto-montaje, publicaţii, documente cinematografice, cît şi filmul integral, „Kuhle Wampe”, din 1932.
Accentul principal se pune pe tematica social-critică, exprimată în lucrările unor artişti, între anii 1890 şi anii 1930, care au încercat să reţină frînturi dintr-o lume în tranziţie. Fractura produsă de primul război mondial, criza economică, socială şi politică din perioada Republicii de la Weimar, adică din perioada interbelică, şomajul, mizeria din cartierele muncitoreşti, radicalizarea proletară şi ascensiunea nazismului, universul beţivilor, sinucigaşilor şi oropsiţilor sînt reflectate în lucrările unor artişti de notorietate internaţională ca Otto Dix, Heinrich Zille sau Käthe Kollwitz, George Grosz sau John Heartfield, dar şi în lucrările unor artişti mai puţin cunoscuţi ca Hans Baluschek, Bruno Böttger, August Sander sau Otto Nagel.
În perioada amintită, creatorii din domeniul artelor plastice se simţeau datori să abordeze şi tema războiului, a capitalismului, revoluţiei şi nedreptăţilor sociale şi să dialogheze cu celelalte arte, cu teatrul, literatura sau filmul. Nu întîmplător, scriitorul Bertolt Brecht a colaborat la realizarea filmului experimental „Kuhle Wampe” (în care sînt amestecate elemente ale filmului documentar şi artistic, cu musicalul şi agit-prop-ul, adică cu agitaţia şi propaganda politică). Deloc întîmplătoare este şi colaborarea lui John Heartfield (considerat drept părinte al tehnicii artistice cunoscute sub denumirea de foto-montaj) cu marele regizor de teatru avangardist, Erwin Piscator, care prin spectacolele sale prezentate la Berlin a impus ceea ce ulterior a fost numit „teatru politic”.
Împăratul Wilhelm al II-lea desconsidera în mod arogant lucrările unor artişti, expuşi acum la Muzeul Bröhan, drept „arta jgheaburilor” („Rinnsteinkunst“). Reacţii de respingere a avangardismului, în general, şi a artei social-critice, în mod special, au venit şi din partea naziştilor. În opinia lor, aceste forme de exprimare artistică nu reprezentau nimic altceva decît spiritul „decadenţei” şi „degenerării iudeo-marxiste”. Lucrările artistice sau literare, calificate drept expresii ale „culturii asfaltului”, trebuiau să dispară şi să fie înlocuite cu o cultură şi artă a „sîngelui şi gliei” germane. După 1933, cînd echipa lui Hitler a ajuns la putere, aceste opinii au devenit parte a raţiunii de stat. Artiştii au fost supuşi prigoanei, au fost interzişi şi forţaţi să emigreze.
