Productivitatea editorială a lui Lucian Boia este binecunoscută. În ultimele două decenii a publicat un număr impresionant de cărți, uneori câte două sau chiar trei într-un an.
Elogiat pentru capacitatea lui de sinteză, Lucian Boia pare acum să stabilească un record personal: în numai 70 de pagini domnia-sa ne vorbește despre Românii și Europa. O istorie surprinzătoare (Humanitas, 2020). În intenția autorului, e vorba de o continuare a unor eseuri anterioare și în primul rând a cărții care a avut un puternic ecou, De ce este România altfel ? (2012). Nu cred însă că Românii și Europa aduce ceva nou (cu excepția, poate, a capitolului final): interesul cărții stă în abilitatea cu care istoricul atinge, rapid dar percutant, aspecte majore ale istoriei și culturii românilor, neocolind punctele nevralgice.
Nu e de mirare, așadar, că autorul începe prin a spune că românii sunt, probabil, cel mai amestecat popor al Europei, aducând în sprijinul afirmației sale date statistice mai vechi și mai recente. O curiozitate culturală este persistența slavonei, românii continuând să se inspire dintr-un model – bulgara medievală – care în fapt nici nu mai exista. Trăsături constante ale românilor, de-a lungul secolelor, sunt sentimentul de inferioritate și spiritul de imitație: de aici, observația că românii „s-au dovedit a fi mari specialiști ai schimbărilor de direcție” (ne amintim, printre altele, de trecerea abruptă de la modelul oriental către modelul occidental, în speță cel francez). Chiar și la comunism românii s-au „adaptat” relativ ușor, întorcând spatele Occidentului și celebrând lumina care vine de la Răsărit.
Paradoxurile nu se opresc aici. Bucureștiul, consideră Boia, e un exemplu de „dezordine arhitecturală desăvârșită”. Admirația față de străini nu a împiedicat, în numeroase rânduri, respingerea categorică, adesea chiar vehementă, a „străinătății”. Minoritățile continuă să fie o problemă delicată, la fel ca decalajul (cultural și economic) dintre provincii. Descentralizarea a rămas un nobil deziderat iar cuvântul „regionalizare” stârnește încă neîncredere.
Se pare, spune Lucian Boia, că știința românului de „a se descurca” nu s-a manifestat doar în comunism, prezentul oferind multe exemple grăitoare. Cartea se încheie cu o analiză a „experimentului Dragnea”, autorul subliniind, pe bună dreptate, că este totuși uimitor cum un personaj lipsit de anvergură aproape că izbutise, pentru a-și salva pielea, să impună o dictatură în plin regim democratic. Căderea lui Dragnea a fost un câștig pentru democrație dar întreg episodul reprezintă un semnal de alarmă, căci arată cât sunt de periculoase derivele totalitare.
E inutil să spun că această carte densă se citește ușor și cu plăcere. Chiar dacă reia o serie de lucruri știute, Lucian Boia reușește, și de data aceasta, să ne provoace la reflecție și, de ce nu, la reacții polemice.