Ca în fiecare joi, Vasile Botnaru și istoricul Gheorghe Cojocaru poartă un dialog pe teme de actualitate, astăzi despre aniversarea a o sută de ani de la deschiderea Conferințe de Pace de la Paris, la 18 ianuarie 1919.
Gheorghe Cojocaru: „O sută de ani în urmă, iar mai exact, la 18 ianuarie 1919, la Paris își deschidea lucrările Conferința de Pace postbelică, care, după cum se aștepta, trebuia să reașeze temeliile Europei și ale lumii pe o nouă fundație, care să excludă pe viitor războiul. Printre primii care sosea în capitala Franței era președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, cele „14 puncte” ale căruia animau întreaga dezbatere în jurul destinului învinșilor în război sau în legătură cu soarta noilor state apărute dintre ruinele imperiilor disolute, ca cel austro-ungar, rus, turc sau german. Patru Mari Puteri – Franța, Anglia, Italia și Statele Unite ale Americii – își asumaseră dreptul și responsabilitatea de a da lumii o pace mai bună și o nouă ordine mondială.”
Europa Liberă: Martorii oculari, contemporanii acestei conferințe, mulțimile din stradă așteptau, de bună seamă, o dezlegare miraculoasă din partea mai marilor lumii. Dar cu ce gânduri și proiecte veneau atunci la Paris liderii lumii de atunci, care câștigaseră războiul?
Gheorghe Cojocaru: „Cu intenții bune, numai că prioritățile și concepțiile asupra lumii postbelice ale liderilor celor patru Mari Puteri, ale președintelui Wilson, ale primului ministru francez Georges Clémenceau, ale premierului britanic Lloyd George sau ale primului ministru italian Orlando se vor bate nu rareori cap în cap. Dacă pentru președintele american prioritar era proiectul unei Societăți a Națiunilor ca o soluție la pacea mondială, Franța era interesată să-și asigure securitatea frontierelor în fața Germaniei, Marea Britanie, de altfel și Franța, urmărea să recupereze pagubele de război, iar Italia insista asupra unor cereri teritoriale. Apoi, în jurul celor patru mari gravitau peste 20 de state, fiecare având și promovând interesele sale politice, teritoriale, financiare și economice. Lipsa unei agende clare de la bun început a îngreuiat bunul mers al lucrărilor conferinței.”
Europa Liberă: Dar cum funcționa conferința, cum erau adoptate deciziile?
Gheorghe Cojocaru: „La vârf s-a constituit Consiliul celor patru Mari Puteri sau al celor cinci, când se asocia și Japonia, apoi un Consiliu al celor Zece, în care, alături de șefii de state sau primii miniștri ai Americii, Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei , se regăseau și miniștrii lor de Externe. Funcționau, de asemenea, mai multe comisii speciale, cu misiunea de a studia și propune soluții pentru diverse chestiuni politice, teritoriale, militare sau financiare. Din delegațiile țărilor prezente la conferință făceau parte consilieri pentru fiecare domeniu, ofițeri cu rang înalt, profesori universitari și oameni de știință cu renume. Într-un final, delegații țărilor învinse erau invitați pentru semnarea tratatelor, cum a fost în cazul Germaniei, ceea ce a provocat puternice resentimente și apeluri la nesocotirea acordului încheiat.”
Europa Liberă: Și acum concluzia Dvs. de istoric: ce urmă a lăsat Conferința de la Paris? Ce lecție ar trebui învățată?
Gheorghe Cojocaru: „Conferința avea datoria de a da lumii o pace dreaptă, durabilă. Însă pacea de la Versailles, cum mai este numită, a durat doar două decenii, fiind privită adeseori ca „un armistițiu” între cele două războaie mondiale. Totuși, din perspectiva a o sută de ani de la deschiderea lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris, se poate spune că ea are meritul de a fi pus pe agenda internațională chestiunea securității globale, dând un impuls acestor preocupări prin constituirea Ligii Națiunilor, neizbutind însă să asambleze și mecanismul indispensabil păstrării climatului de pace în lume.”
