Am găsit, în hăţişurile Internetului, un mesaj plin de supărare şi frustrare. O tînără le spunea prietenelor despre marea decepţie pe care o trăise. Cică fusese cerută în căsătorie nu în în felul „romantic” pe care şi-l dorise. Iubitul i-a propus să se căsătorească în noaptea de Revelion, în timp ce erau la masă cu rudele, în timp ce ea avea în picioare nişte şlapi. Asta a înfuriat-o pe fată. Ea se aştepta la altceva, la o propunere făcută într-un restaurant somptuos din Europa, în lumina orbitoare a lustrelor, în timp ce ar fi purtat nişte pantofi scumpi. Şi a conchis cu năduf că nu mai are nevoie de un asemenea mire. Multe prietene i-au dat dreptate, numindu-l pe mirele părăsit un necioplit.
M-a amuzat copios această răbufnire a tinerei. Şi mi-am dat seama că e un reflex specific multor reprezentanţi ai tinerei generaţii. E un soi de idealizare exagerată a realităţii, dar şi o punere a tabietului, de multe ori grotesc, deasupra omului.
Fiind mai bătrîn, chiar nu văd nici o problemă în faptul că cineva e cerut în căsătorie de Revelion, la o masă cu rudele. De ce ar trebui să fie asta o problemă? Nu contează oare mai mult omul? Nu contează oare mai mult cît de tare ţine omul la tine? Dacă ţine, te va duce cu timpul şi în restaurantul somptuos. Şi chiar dacă nu te va duce, îl judeci în funcţie de asta? Nu sunt oare lucruri mai importante?
Mă uit cu ochi lărgiţi de uimire la reflexele unor tineri. Ştiu că sunt bătrîn şi perimat şi, pesemne, nu mai înţeleg multe lucruri, nu am acces la sensibilitatea tinerilor. Dar cred cu tărie că nu poţi pune un iaht, o lustră sau un restaurant deasupra sufletului. Iar tinerei îi doresc mult succes în depistarea unui mire ideal care s-o ceară în căsătorie într-un stil „romantic”.
