Aventura (de fapt, tragedia) americană a unei fetițe de opt ani a început în România. Asistenta maternală, căreia îi punea o pâine albă pe masă, i-a spus că părinții adoptivi sunt reprezentanții capitalismului sălbatic și că vor să-i ia rinichii și ochii. Ei sunt străinii care nu îi vor doar inima, ci și restul organelor transplantabile.
Momentul în care autoritățile au apărut în cadrul cinematografic, desprins parcă dintr-un film propagandistic despre războiul statului cu cetățeanul, a părut să dea dreptate teoriei răpirii: mascați, o procuroare robotizată, niște poliști cu bastoanele la vedere. Leviathanul cu colții la vedere. Mulți jurnaliști sensibili au deplâns soarta fetei în noua familie iar decizia procurorului general, șocantă din punct de vedere juridic, de a ataca o sentință definitivă cerând anularea adopției și, mai apoi, revizuirea acestea pare extrasă dintr-un film nord-coreean. Dar procuratura ne-a obișnuit cu aceste fente grosolane în care combină fierea cu mierea unor coduri penale incerte. Și-apoi plagiatorul general de la Ministerul public vrea să lucreze la imaginea sa proastă, să umple de sentimente pozitive populația, s-o facă să uite greșelile justiției așa cum și ea le iartă pe ale greșiților ei. Și cum o poate face altfel decât jucând pe cartea sentimentului național, a luptei cu necunoscutul și corupția din exterior. Încetineala (sau celeritatea) cu care cercetează sau abandonează dosarele depinde de curenții apelor politice prin care navighează. Astfel, acțiunea procurorului general a mai ținut fetița câteva săptămâni în purgatoriul incertitudinilor. Statul, în loc să ușureze și să acceleze procesul (de presupus traumatizant) de adaptare la o nouă familie (ca să nu vorbim despre traumele cuplului adoptator), a părut să se îngrijească mai mult de așa-zisele traume emoționale ale asistentei maternale și de propria sa imagine publică.
Dar lucrurile nu se opresc aici: asistenta maternală care inițial nu a vrut s-o adopte, văzând că procesul de adopție avansează și că urmează inevitabil să piardă fetița (și, spun unii, o bună resursă financiară), încearcă din răsputeri să blocheze adopția. Procesul de la Curtea de Apel Craiova prin care cererea procurorului Licu a fost respinsă nu a rezolvat decât parțial cazul. Acum trebuie ca o altă instanță, din Slatina, să stabilească, pe 20 iulie, dacă familia adoptatoare poate părăsi țara cu fetița. Părinții româno-americani, de vor fi avut vreo nostalgie după România pitorească, s-au vindecat cu totul. Așadar, procesul de adopție continuă și după legalizarea adopției, ca în multe cazuri în care un drept stabilit de lege trebuie totuși confirmat de avize, ștampile, aprobări și chiar instanțe. Cumva, sita cu care cerne justiția are mereu găuri prea mari și nu poți fi niciodată sigur de deciziile instanțelor de apel și ce bolovan se cerne acolo și-ți cade în cap. Nu odată, deciziile diferă radical de la o instanță la alta de parcă ar fi alt caz, alt Cod Penal și altă lume. Dar CSM nu e preocupat de asta, ci de procuroarea care a încercat să recupereze cu multe gesturi de prisos fetița din casa unde era, practic, sechestrată.
Statul asigură așadar birocrația și circul junglei de zi cu zi, vinde bilete, uneori bagă bățul prin gard să trezească la viață o turmă gregară și apatică. Îi reușește pentru că unii au rămas dresați ca atunci când se aprinde beculețul roșu să vadă steagul partidului. Este limpede că nu sunt decât diferențe cantitative între statul comunist și cel criptocomunist. Ambele recurg la decizii și gesturi profund politizate, de multe ori fără legătura cu legile economiei, fizicii sau chimiei, ci doar cu acelea ale încâlcitei firi umane. Așa se face că statul nu a apărut în momente esențiale ale acestei povești și chiar și acum stă ascuns după un maldăr de dosare și hârtii ca drăcușorul din cutie de teamă să nu i se ceară să aibă o atitudine care să-l facă antipatic. De aceea, lipsit de minima protecția a faptului judecat, cuplul adoptator a apărut mereu în zona de penumbră a moralității, stând ca prădătorii în hățișuri, gata să muște și să fugă. De fapt, nu au fugit: și-au lăsat treburile și un rest de familie în mâna rudelor și așteaptă să se rezolve această situație. Mai sunt niște termene de judecată, stau acum la rudele din țară și continuă să fie arătați cu degetul pe Internet ca niște Bonnie și Clyde ce sunt. Undeva, în subconștientul colectiv s-a depus și aluviunea asta.
La ce comoții sufletești a dizlocat această adopție te-ai aștepta ca susținătorii zgomotoși ai protecției și repatrierii fetiței să fie la fel de vocali în toate situațiile în care e în joc viața copiilor. Sau măcar să se întrebe cu voce tare și public cum s-a ajuns, de fapt, la această situație? Să fie de vină incoerențele justiției (și nepăsarea cu care privesc autoritățile recomandările și sfaturile organismelor internaționale, de pildă GRECO)? Să fie de vină continuul atac la plexul codurilor penale a căror neconstituționalitate se află încă în discuția CCR (după ce decizia în această privință a fost amânată de șapte ori)? De fapt, cum a ajuns fetița să fie abandonată, cine a abandonat-o și de ce, ce a păzit asistența socială atunci și cum s-a transformat asistența maternală într-o fabrică de făcut bani? Cum de soluțiile găsite pentru abandonarea copiilor beneficiază mereu numai oamenii maturi?
Anual sunt abandonați în maternități sau spitale mii de bebeluși. Lor li se adaugă zecile de mii (unii spun sutele de mii) de copii abandonați la bunici de părinții plecați la muncă. Toți copiii aceștia sunt quasiinexistenți pentru stat și singurele momente în care statul e interesat de ei este când îi folosește ca scut uman pentru măsuri de fiscalizare a câștigurilor din străinătate ale părinților. În rest, orfelinatele se desființează pentru că nu mai pot fi reparate, școlile rămân în paragină iar familiile tinere se luptă cu vremurile ținând cu rândul copiii deasupra valurilor. Marele salt înainte postcomunist: de la un sistem în care familia era confiscată de stat că, de! era celula societății, la un sistem în care statul externalizează familia, folosind-o doar când rațiunile de partid și de stat i-o cer să colecteze aplauze și voturi. Uneori primește ajutorul Bisericii, flatată să fie considerată în continuare relevantă pentru o societate tot mai agnostică/atee. De fapt, după cum s-a văzut la referendumul pentru familie, e la fel de relevantă ca și PSD (puțin peste 20%). În smârcurile sociale, din îmbrățișarea patologică între biserică și partidul-stat se nasc tot soiul de monștri. Asta da, familie tradițională.
Ar fi fost chiar o surpriză ca mulțimea care s-a repezit la gâtul adoptatorilor (că sunt din Statele Unite, că vor să facă trafic cu organe, că au mai înfiat niște copii cărora li s-a pierdut urma) să sară în apărarea copiilor părăsiți pe câmpul de luptă și muncă. Mai mult, în România sunt peste cincizeci de spitale în care, invocând dreptul la viață și clauza de conștiință, medicii ginecologici refuză să facă avort, chiar și în cazurile în care sarcina e compromisă sau amenință viața mamei și/sau a copilului. Nu e ușor, desigur, să alegi între o sarcină nedorită și un avort, dar e cu mult mai ușor să alegi între măsuri contraceptive, o educație sexuală făcută eficient și avort. Dar manualul de educație sexuală și cel de religie nu încap în aceeași teacă. Atât contracepția cât și educația sexuală sau/și parentingul i-au făcut pe fundamentaliști să vorbească în limbi și să agite prapurii unui război sfânt. Iar maternitățile au devenit producătoare în serie de copii ai nimănui.
În tot acest scandal se amestecă mai toți topoi-i naționalismului, rasismului, ortodoxiei și xenofobiei, atât de mulți că e greu să-i cuprinzi cu mintea. Apar și mitul străinului invadator, cel al pericolului de peste mări, al străinătății opresive și colonizatoare. Apare și cel al minorității abuzate și abrutizate. Și cel al familiei tradiționale (considerată, în mod straniu, a fi familia asistentei maternale) și familia sexo-marxistă, venetică, infecțioasă (de fapt, adoptatorii sunt români plecați în Statele Unite). Ba chiar și conflictul de clasă între adoptatorii considerați niște îmbogățiți (necinstit, cum altfel?) și săracii dar cinstiții părinți instituționali din țară. („Lasă, domne, să rămână în țară că aici este iubită și îngrijită”; „Unde ar putea fi iubită mai mult decât în brațele celor care au îngrijit-o opt ani” etc.etc.) Iată niște semințe ale răului care au rodit bine, ca orice buruiană: naționalismul congenital al partidului de guvernământ, campaniile xenofobe care tind să prezinte multinaționalele ca pe niște Baal-Hammoni flămânzi care se hrănesc cu copiii și economiile emergente, starea de eternă victimă a marilor imperii, sentimentul de cruce și răscruce de civilizație.
Sunt temeri și stereotipii vizibile și în comentariile care se fac acum, postelectoral, pe tema negocierilor din cadrul instituțiilor europene. Apar și în retorica pătimașă de pe rețelele de socializare aglutinând o armată digitală de pretorieni antioccidentali, care susțin fără îndoieli inutile că lumina vine, în continuare, de la Răsărit chiar dacă nu știm de sunt razele Soarelui sau katiușele propagandei Kremlinului. Frica de capitalul străin (dar nu de gazul sau banii Rusiei) instilată în ultimii ani ceaușiști, când înfometarea mortală a unui popor pentru a plăti o datorie externă făcută de criminalele politici de guvernare ale statului a fost sedativul moral al multor demisii de conștiință. La fel și sperietoarea capitalului agitată în primii ani ai așa-zisei privatizări, când singurii rechini erau cei de Dâmbovița sau firmele străine interpuse controlate de fapt tot de români – bașca etica liberală a muncii care spunea (cel puțin teoretic) că nu vechimea ci meritele stabilesc ierarhiile de muncă, toate acestea și multe altele au făcut ca undeva, în subconștientul colectiv, să se păstreze o pungă de otravă antioccidentală pe care propagandiștii partidelor știu s-o mulgă cu folos în sistemul endocrin social.
Ministrul finanțelor, de pildă, vrea să desființeze pilonul doi al pensiilor (administrat de bănci private, în principal, filiale de bănci străine) sub pretextul că nu ar fi bine administrat. De fapt, pentru a ascunde falimentul sistemului de pensii administrat de stat. Pentru că nu a putut să pună, deocamdată, mâna pe acești bani, lansează periodic campanii de împrumuri în diverse cantități și forme. În martie s-a împrumutat trei miliarde de euro pe piețe externe, acum câteva zile a lansat două emisiuni de titluri de stat în valoare de două miliarde de euro. Sunt împrumuturi cu o dobândă mai mare decât cea pe care o plătește un om obișnuit, afirmă opoziția, ceea ce dovedește, dacă mai era nevoie, că principala criză care a lovit guvernul nu este neapărat economică, ci de credibilitate. Așadar, deși băncile străine au fost mereu sub tirul amatorilor mai mici sau mai mari de vânat sofisticat (altminteri, dacă-i cauți la declarația de avere, primii care se împrumută de la aceleași bănci), deși au fost criticate repetat pe un ton care amintește (iarăși!) de isteria anticapitalistă a ceaușismului, tot la ele se întoarce cu fața guvernul în speranța finanțării generozității cheltuielilor sociale (pensii și privilegii speciale, majorări salariale pentru bugetari) fără să dea semne că intenționează vreo reformă administrativă de profunzime care să mai reducă din gurile balaurului cu prea multe capete.
În tot acest vacarm iscat pe marginea adopției semi-ratate a unei fetițe abandonate la naștere și sechestrate de asistenta maternală care-și pierduse drepturile legale asupra ei cu câteva luni în urmă, prea puțin s-a discutat despre complicitatea colectivă care a înlesnit omorârea în bătaie a unui copil din Cluj. O mamă și-a omorât băiatul de nouă ani din bătaie sub ochii vecinilor și ai autorităților. Deși se știa că femeia fusese diagnosticată cu retard sever, era agresivă și avea tulburări de comportament, Direcția de protecția copilului a decis să-i încredințeze copilul. Până la moartea copilului, se efectuaseră mai multe controale și fuseseră înregistrate mai multe plângeri penale. Cu toate acestea comunitatea și instituțiile au fost clemente, că cine sunt ei să se pună în calea iubirii de mamă? S-a vorbit despre sindromul Genovese, al „trecătorului”, referitor la placiditatea, pasivitatea, indiferența colectivității față de asemenea atrocitate. Privind cum se suprapun toate acestea în viața socială românească, cred că se poate vorbi despre un sindrom identic, dar de sens contrar, „sindromul Sorina”: când comunitatea este activă și se asociază pentru a împiedica binele personal al unei persoane, mai ales atunci când asta presupune evadarea dintr-o captivitate fără speranțe și orizonturi.
