Linkuri accesibilitate

Oameni care parcă nu te văd


Ce-ar fi să ne observăm unii pe alţii, să ne zîmbim şi să ne mai spunem cîte ceva?

Eram la un oficiu poştal. Erau mulţi oameni şi trebuia să aştept. M-am dus într-un colţ al încăperii. Alături de mine aşteptau să le vină rîndul încă patru oameni: o doamnă vîrstnică, un tînăr cu căştile pe cap, doi oameni de circa 50 de ani.

Oameni care parcă nu te văd
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:13 0:00
Link direct

Am aşteptat toţi în colţul acela vreo 30 de minute, timp în care ne-am privit unul pe altul pe sub sprîncene, cu un soi de suspiciune. Tăceam, oftam, ne uitam la panoul pe care erau afişate numerele, ne aruncam unul altuia cîte o privire supărată sau indiferentă. Tînărul cu căşti pe cap nici nu ne observa, de altfel.

La un moment dat, mi-a trecut prin minte o întrebare: dar de ce nişte oameni, aparţinînd aceleiaşi societăţi, nu ar putea să discute ceva între ei în timp ce aşteaptă să le vină rîndul într-o instituţie? De ce ar trebui doar să tacă şi să să-şi arunce priviri suspicioase?

Am decis că e mai puţin periculos să leg o vorbă cu doamna vîrstnică. Am oftat şi i-am zis că sunt prea mulţi oameni şi că va trebui, probabil, să aşteptăm multă vreme. Doamna mi-a răspuns, dar bărbaţii din preajmă s-au uitat la mine cu şi mai multă suspiciune. Peste un minut, discutam deja cu doamna despre vreme, politică, preţuri şi calitatea produselor alimentare. Şi, în mod paradoxal, şi domnii de circa 50 de ani au intrat în discuţie. Numai tînărul cu căşti pe cap nu ne observa. Şi am discutat foarte fain vreo 10 minute despre toate celea, iar privirile interlocutorilor mei s-au înseninat.

Ce vreau să spun? Oamenii din Moldova nu-i prea văd pe alţi oameni. Pe stradă, în transportul în comun, în instituţiile de stat, oamenii parcă ar fi înconjuraţi de nişte duşmani. Însă noi creăm acelaşi viitor luminos, fraţilor. Ce-ar fi să ne observăm unii pe alţii, să ne zîmbim şi să ne mai spunem cîte ceva? Nu se va prăbuşi cerul pe pămînt, e sigur.

XS
SM
MD
LG