Linkuri accesibilitate

„Oare câți dintre noi au vise și se opresc puțin să savureze momentul materializării lor?”


Olivia Roșca

Jurnal săptămânal cu Olivia Roșca.

Născută pe 2 iunie 2000, în Chișinău. Face studiile la București, România, Universitatea „Nicolae Titulescu”, Facultatea de Drept.

Luni

Ziua de luni părea să cocheteze cu starea de bine. Eram fericită: începusem să cunosc oameni faini, oameni noi, deschiși la minte și autentici - la fel ca mine. Începusem să trăiesc într-un început de săptămână o nouă revelație. Începe o perioadă în care sunt pregătită psihic să primesc în viața mea și oameni buni, nu doar oameni-lecții. Nu știu dacă e de durată senzația, dar știu că acum sunt oglinda tuturor lucrurilor, întâmplărilor și persoanelor pe care încep să le cunosc.

Pe la amiază dau scroll pe Facebook și găsesc minunatul citat al lui Cioran: „Binecuvântate fie eșecurile. Le datorez ce știu”. O fi coincidență? Sau ziua următoare urmează iar un frumos eșec? Îmi zic în gând că voi reuși, dar în mine există o parte care refuză să mai lupte și e gata să dea mâinile în jos dacă ziua următoare voi suferi un insucces.

Decid să mă culc mai devreme pentru că marți mă aștepta o alarmă setată la 5:00 și o întreagă aventură, dar aflați și voi mai târziu despre ce e vorba :)

Cu o zi înainte de un eveniment important încerc să îmi fac mici plăceri, să mă autopremiez pentru munca asiduă de care dau dovadă de fiecare dată când vreau ceva cu ardoare. Iar azi am fost să îmi iau niște farfurii albastre cu margine maro. Aparent, fericirea pentru mine e în lucruri extrem de simple și modeste, dar care îmi bucură interiorul cum nu o poate face nimic în lume.

În sfârșit, se face 21:00. Mă mai despart ore numărate până la una dintre cele mai importante zile din viața mea sau încă o palmă bună de la destin. O să le primesc pe ambele cu aceeași căldură, promit. :)

Marți

Ora 5:05. Nu m-am mai trezit la ora asta de la examenul de procedură penală, dar la ăla, sinceră să fiu, nu prea am dormit.

Dimineața începe cu un nod în gât și cu o cafea vărsată pe aragaz - începutul e „promițător”.

Am savurat în schimb micul dejun din noua farfurie, am schițat zâmbetul de copil de 13 ani și am plecat.

Ora 6:30. Aveam poate ultima oră practică de condus, dar acest lucru depindea doar de mine. Și nu aveam cum să anticipez nimic momentan. Conduceam groaznic, și nu pentru că nu mă pricepeam, ci pentru că mă luase un val groaznic de trăiri negative și o senzație că voi renunța dacă și de data asta voi pica. Dacă până la acea oră voiam să mut munții din loc, după ce am văzut cât de groaznic am condus, eram aproape sigură de rezultat, și totuși era ceva în mine care mă motiva să nu îmi pierd speranța și să iau lucrurile exact așa cum sunt.

Ora 8:02 - veniseră polițiștii, eram în zona examenului de condus și mâinile-mi erau mai transpirate ca niciodată. Cred că am expirat abia după ce mi-am auzit numele și după ce ni s-au transmis instrucțiunile aferente examenului practic.

Până a venit rândul meu la examen am salvat și un pisic de sub capota unei mașini, am reușit să trăiesc o mie de stări în câteva minute, iar după m-am urcat la volan și am mers mai bine ca niciodată. După 35 de minute de condus prin București, am aflat și rezultatul examenului: calificativul meu a fost ADMIS. Cred că nu mi-ar ajunge cuvinte să vă explic ce simțeam. Așteptam ziua asta de 3 ani. Așteptam bucata asta de plastic cu atâta ardoare și nerăbdare, încât ani la rând mi-am creat frustrări și nesiguranță referitoare la persoana mea. Și în acel moment am văzut totul în fața ochilor: zilele în care mă trezeam devreme să ajung la orele de școală, zilele în care nu înțelegeam gararea cu spatele pe stânga și zilele în care plângeam de neputință.

Și acum, când eram conștientă că toată așteptarea luase sfârșit am înțeles și lecția din această călătorie - totul e posibil și fericirea constă în proces, nu doar în rezultat. Este posibil să ne vizualizăm succesele, dar nu suntem noi cei care decidem când vor fi materializate acestea. Vom afirma că putem și că vom reuși, dar este posibil ca mai întâi de toate să învățăm să apreciem ce avem la justa valoare.

Seara, zâmbeam prostuț și priveam în gol: oare câți dintre noi au vise și se opresc puțin să savureze momentul materializării lor?

Miercuri

Acum e trendy să înveți să fii independent încă din anii facultății...

După ziua precedentă, nu aveam cum să nu mă simt fenomenal. În acea dimineață eram gata să cer mai mult de la mine pentru că acum știam că POT și voi REUȘI. Voiam să încep să muncesc ușor-ușor și pentru cariera la care visez, așa că începuseră căutări serioase pentru un alt job, pentru că, da, acum e trendy să înveți să fii independent încă din anii facultății și aveam dificila misiune de a mă gândi cum îmi administrez timpul astfel încât să dau randament atât la noul viitor job, cât și în ultimul an de licență.

Seara mi-am văzut prietenele și ne plimbam prin sectorul 3 din București.

Recunosc, că aveam nevoie de puțin aer curat, întrucât jobul meu este unul de tip remote și mai ales, fiind în compania potrivită, am avut parte de o seară perfectă.

Joi

Ora 6:40, alarma suna, pesemne ca este timpul pentru o nouă zi și pentru încă o oră de sport. Trebuie să recunosc că nu credeam vreodată că mă voi trezi la o astfel de oră pentru a merge să fac mișcare, dar cum am mai spus, totul este posibil, or, oare ce am trăit săptămâna asta a demonstrat contrariul? :)

Plină de energie, am plecat spre sală și la întoarcere am savurat cele câteva minute rămase până a începe jobul făcând un duș rece de care aveam mare nevoie, date fiind temperaturile înalte din această vară în București.

Spre seară, mi-am făcut bagajele și am plecat spre verișorii mei, fericită că voi petrece o săptămână singură, cu pisica lor, timp în care mai pot petrece timp calitativ cu mine și să mă gândesc la ceea ce urmează să fac mai departe, asta fiind una dintre principalele mele preocupări la moment.

Bucureștiul are magia lui și chiar dacă duc dorul de acasă...

Bucureștiul are magia lui și chiar dacă duc dorul de acasă, cunoscând oameni frumoși și aici, încet-încet orașul ăsta devine acasă pentru mine. Cred cu desăvârșire că, dacă l-aș explora mai mult și mai des, l-aș îndrăgi la fel ca pe orașul în care m-am născut.

Vineri

Ceasul arată ora 9:23. Am început dimineața cu muzica Doinei și Ion Aldea Teodorovici. De la „Iartă-mă” până la „Suveranitatea”. Latura din mine pe care puțini o cunosc este aceasta: o fire nebună, dar care iubește nebunește muzica veche, autentică și vie.

Continui să muncesc cu Ștefan Petreche în surdină și mailurile pe care trebuie să le termin cât mai curând la job. Încep să programez restul verii astfel încât să reușesc să recapitulez materialul pentru licență. Încă mi se pare incredibil că au trecut 3 ani de când sunt la București și că mă desparte un singur an până la finalizarea studiilor pe care le îndrăgesc atât de mult.

La amiază îmi găsesc și următoarea carte pe care vreau să o citesc. Obișnuiam să îmi setez scopuri referitor la lecturile mele, așa începusem să îndrăgesc cărțile. Inițial, îmi setam scopul de a citi 20-30 de cărți pe an, în afara celor de specialitate și ajungeam să am o listă de 40-50 de opere. Visul meu este să am în casă o întreagă bibliotecă cu cărți de toate genurile, vreau să am și cărți de bulevard, dar și lecturi pe care să simt că nu mi-ar ajunge o viață să pătrund în esența lor. Cine știe, într-o zi poate o să scriu și eu o carte la rându-mi, dar promit să fie diferită de toate cele pe care le-am citit.

Spre seară, îmi făceam un bilanț al acestei săptămâni: realizări, conștientizări, scopuri pentru viitor și emoțiile trăite în acea săptămână.

Din concluzii? Vor fi ani ce îi voi uita în secunde și vor exista secunde ce vor rămâne în mine și peste ani.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG