Ohlocrația (ὀχλοκρατία) este „puterea gloatei”, acel sistem de guvernământ, efemer și schimbător prin natură în care mulțimea preia puterea, iar politicienii trebuie să îi facă pe plac pentru a nu-i cădea pradă la rândul lor. Termenul datează din Antichitate, de la istoricul Polibiu, însă azi e vorba, desigur, de ohlocrația virtuală, de tirania rețelelor sociale.
Un exemplu de asemenea politican în zilele noastre este italianul Matteo Salvini, cel mai popular om politic din Europa pe Facebook și Instagram. Sigur, asta nu l-a împiedicat să facă cea mai proastă manevră imaginabilă atunci când a făcut să se prăbușească guvernul de coaliție în Italia, căzând în cele din urmă chiar el, dar a fost mai ales pentru că atâta popularitate i se urcase cu totul la cap.
Salvini cere acum pe Facebook demonstrații la Roma pe 19 octombrie, într-un nou marș asupra Romei ce amintește îngrijorător de cel al lui Mussolini. Unii analiști au folosit, pentru a desemna ce face el în Italia, termenul acesta de „ohlocrație”, sugerând că azi o mișcare politică se poate închega din Like-uri pe FB.
Popularitatea lui Salvini s-a construit într-adevăr pe rețelele sociale, iar nu la televiziune sau prin discursuri publice. De la început, echipa lui de tineri experți i-a construit un plan zilnic de prezență și activitate pe Facebook și Instagram. Salvini trebuie să arate ca un italian normal, el bea, se uită la fotbal, face de mâncare, îi plac femeile, ba chiar fraternizează cu oricine pe plajă. Opiniile lui sunt directe și sincere. Chiar dacă șochează, el e onest și vrea binele italienilor autentici. Asta e imaginea.
La Lega, partidul lui extremist, pornit din nord și devenit național, și-a construit o întreagă structură de analiză a conținutului cotidian al rețelelor sociale, poreclită La Bestia. La Bestia e un program de analiză, un software care ia în permanență pulsul opiniei publice și al evoluțiilor majoritare, pentru a calcula cum trebuie lansate sloganurile care șochează, ating și marchează atenția.
La Bestia permite strategilor din Lega să testeze mesajele, înainte de a le formula la o scară mai largă. Mesajele sunt deseori brutale și simpliste, însă ele au fost testate foarte meticulos anterior.
Fără o asemenea activitate permanentă a unor psihologi și specialiști în IT dedicați mișcării, Salvini n-ar fi devenit un personaj atât de popular. Este acolo o adevărată inginerie socială. La asta se adaugă, desigur, personalitatea reală a autoritarului Salvini, care, în tradiția lui Mussolini, dar și a retorilor antici, știe să canalizeze „puterea gloatei”, ohlocrația.
Rețelele sociale au ajuns astfel să prea controlul asupra presei tradiționale, care nu mai poate funcționa decât adăpându-se din ele și sprijinindu-se pe ele. Acestea la rândul lor își trag seva din media, ceea ce face ca cele două rețele și sisteme să-și facă ecou, informația căpătând consistență doar după ce este repercutată în ambele. Personajele politice solide au devenit astfel cele care își creează nișa în ambele sisteme. De aceea, în cazul lui Salvini, în momentul în care presa tradițională l-a abandonat, rețelele sociale singure nu i-au mai putut perpetua mitul.
Diferența principală rezidă în primul rând în funcționare: pe rețelele sociale este nevoie de mesaje emoționale și, dacă se poate, negative. Asta obligă oamenii politici din generațiile noi care le prefigurează pe cele viitoare, cum e Salvini, să aibă o activitate frenetică și permanentă pentru a ocupa câmpul imediat, renunțând astfel la atitudinea tradițională de compromis a politicianului care caută să convingă în dezbateri. Asta pune, desigur, și problema modului în care mai poate fi evitată domnia ohlocrației virtuale și cum va evolua democrația parlamentară.
