Olga Lucovnicova este o regizoare originară din Republica Moldova, stabilită în Belgia. Scurtmetrajul ei „Nanu Tudor”, care explorează amintirea abuzului din partea unui membru al familiei în copilărie, a câștigat Ursul de Aur la a 71-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. S-a născut în 1991.

Olga Lucovnicova: „Filmul este o călătorie în trecutul meu, cu toată frumusețea și durerea lui. Se începe ca o călătorie nostalgică, frumoasă, plină de căldură și lumină, unde eu mă reîntorc la casa străbuneilor mei, unde peisajul este plin de copaci fructiferi în plină culoare. Apoi, treptat, facem cunoștință cu membrii familiei. Una dintre părțile principale ale filmului este întâlnirea în cadrul familiei, iar apoi cu încetul atmosfera se schimbă și prin intermediul decorului și elementelor arhitecturale din casă eu încerc să vorbesc despre sentimentele mele legate de această casă, și anume a unor memorii fragmentate la care mă reîntorceam de mai multe ori fiind un om matur și mă întrebam: Ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat?

Dar sunt niște memorii neclare, legate de un membru al familiei care, rămânând singur cu mine, se comporta destul de neadecvat, eu însă nu înțelegeam acest lucru. Deja peste ani am hotărât să-l întreb, să-l interoghez și acest fapt contrastează cu întâlnirea familiei. Deci este un film bazat pe contraste prin care eu încerc să vorbesc despre traumele primite în copilărie și despre faptul că aceste traume cel mai des vin de la persoanele apropiate în care părinții au încredere și le pot încredința copilul fără nicio ezitare, pentru că de obicei noi credem că pericolul poate veni doar din exterior, însă cel mai des vine de la persoanele care au acces la copil, iar aceste traume pot fi diferite.

Am vrut să spun prin acest film că trebuie să fim mult mai atenți nu atât în seama cui lăsăm copilul, dar despre faptul că, într-adevăr, psihologia copilului este foarte fragilă și orice mișcare neatentă sau cuvânt neatent poate să rămână în memorie și să îi afecteze, într-un fel, viața.”

Europa Liberă: Anterior ai menționat că părinții te-au sprijinit în realizarea acestei pelicule, însă restul familiei nu numaidecât a primit cu bine această veste. Ce te-a motivat să continui să filmezi și să publici în primul rând scurtmetrajul?

Olga Lucovnicova: „Eu acum fac un studiu academic în domeniul traumelor și memoriilor și am înțeles mult mai bine ce procese psihologice se întâmplă în Republica Moldova și că noi suntem un neam care am trecut prin mai multe fragmente din istorie, care ne-au afectat personalitatea și noi avem, într-un fel, frică de informația care poate să iasă la suprafață, de reacțiile oamenilor și acest fapt ne face să fim mult mai tăcuți și mai prudenți.

Eu perfect înțeleg membrii familiei, dar am o altă viziune și am început să fac film și am devenit cineast pentru a schimba lumea. La mine mereu filmul mergea în paralel cu mesaje sociale, pentru că chiar și în primii ani de studii eu am început să fac voluntariat în diferite programe Erasmus în care foloseam limbajul audiovizual pentru a transmite anumite mesaje și eu cred că doar vorbind, doar acționând noi putem schimba lumea și schimbarea pornește de la noi.

Sunt ferm convinsă că și un singur om poate face aceste schimbări, de aceea am pledat și am mers pe această cale, indiferent de presiunile unor membri ai familiei. Eu consider că istoria mea și experiențele mele pot avea un impact în această lume, de aceea am crezut că este important să merg pe această cale.”

Europa Liberă: Iată acum ești stabilită în Belgia și timp de mulți ani ai studiat peste hotare. Depărtarea ta fizică de Republica Moldova, de acest spațiu al copilăriei și al amintirilor te-a ajutat să procesezi ceea ce s-a întâmplat? Crezi că ai fi realizat acest scurtmetraj dacă ai fi rămas în Republica Moldova?

Olga Lucovnicova: „În primul rând, eu cred că distanța fizică de Republica Moldova nu mă distanțează spiritual și în toate creațiile mele încerc să vorbesc și despre folclorul și cultura moldovenească, în film am foarte multe elemente specifice culturii noastre și cred că și acest fapt a jucat un rol important în cadrul festivalurilor la care filmul a fost și va fi proiectat, pentru că am arătat o lume mai îndepărtată despre care se cunosc mai puține lucruri, iar experiența de peste hotare doar mă ajută să înțeleg spațiul nostru și mai bine. De exemplu, când făceam voluntariat în Letonia am descoperit că poezia lui Grigore Vieru În limba ta a devenit un imn al renașterii naționale în Letonia.”

Europa Liberă: Ai și făcut un film la acest subiect?

Olga Lucovnicova: „Da, am făcut cunoștință cu o personalitate extraordinară, Leons Briedis, care, aflându-se doar doi ani în Republica Moldova, a învățat limba română la perfecție. Pe lângă română, a învățat la Facultatea de limbi și spaniola, și franceza, și italiana, și portugheza, iar în acești doi ani cât a fost în Republica Moldova s-a întreținut cu Grigore Vieru și, astfel, a fost tradusă poezia în limba letonă. M-a frapat modul în care este interpretat acest cântec care a luat naștere dintr-o poezie și care este cunoscut de toți letonii, ei îl cântă în cor, mii de oameni. Totodată, în Letonia a fost printat primul ziar în grafia latină din Republica Moldova, Glasul, și iarăși Leons Briedis a fost una dintre persoanele care a ajutat enorm la apariția acestui ziar.

Apoi, când am început studiile de masterat în Portugalia, am făcut un film despre o moldoveancă care a trecut peste cancer și a devenit campioană a Portugaliei și a Moldovei la alegări, 24 de ore de alergat fără oprire. Ea are foarte mult premii și, într-adevăr, este cunoscută în Portugalia. Deci, în orice loc m-aș afla sunt cu gândul la Moldova și încerc să aduc acolo povești legate de acest spațiu.”

Europa Liberă: Și este arta cinematografică pentru tine o modalitate de a procesa experiențele tale din trecut, inclusiv traumele? A fost crearea acestui film un proces terapeutic pentru tine personal și în ce mod?

Olga Lucovnicova: „Acest film este primul meu film personal. Până acum obișnuiam să fac filme despre alți oameni și era un pas destul de dificil și, totodată, interesant, pentru că nu aveam niciodată planuri să fac filme despre istorii personale, eu și așa făceam filmele de sine stătător, eram și regizor, și operator în același timp, dar acum am devenit și protagonista filmului.

Este un proces cu totul diferit, dar prin care poți aborda temele mult mai profund și prin care fiecare imagine are un sens mult mai profund decât în filmul în care relatezi istoriile clasice și în modul tradițional. Eu planific ca în următorii ani să fac o cercetare în acest stil nou sau sub-gen al cinematografiei, unde regizorii prin istoriile personale vorbesc despre lucruri universale, pentru că este o limită foarte subțire dintre un album de familie, a unor cadre video făcute pentru familie sau pentru tine însăți până la un produs artistic. Într-adevăr, din punct de vedere tehnic și dramaturgic, este foarte greu să transformi o istorie personală în una universală la care oamenii ar putea să se conecteze și să se regăsească.”

Europa Liberă: Dar îmi imaginez că, în cazul istoriilor personale, fiindcă sunt atât de profunde, și critica este percepută un pic altfel. Cum e să îți expui povestea personală să o vadă mii de oameni la nivel internațional, să fie discutată public, în presă? Cum te simți tu, nu doar ca realizatoare a acestui produs, dar și ca protagonistă a acestui film?

Olga Lucovnicova: „Într-adevăr este foarte greu, pentru că, chiar dacă filmul este personal și prin film am încercat să expun propria mea istorie, oricum oamenii o percep prin experiențele proprii, prin trecutul lor propriu și văd cu totul diferit decât ceea ce am vrut eu să arăt și să spun prin film.

Acest fapt pentru mine a fost surprinzător, pentru că atunci când faci filmul despre un alt om nu te gândești la aceasta, tu oricum povestești istoria acestui om deja subiectiv și prin prisma ta, dar când povestești despre tine însăți, propria istorie și ea este văzută altfel de spectator, atunci desigur că ești mult mai atinsă de reacțiile din exterior, dar, totodată, n-am avut reacții negative față de film, doar faptul că n-am fost până la urmă înțeleasă m-a supărat un pic, însă anume din cauză că am făcut un studiu academic despre psihologia copilului și traumele copilului și prin film am vrut să accentuez anume acest fapt, că traumele pot veni și din interiorul familiei, și de la persoanele apropiate, nu doar din exterior, ba din contra, cel mai rar vin din exterior, pentru că suntem învățați să nu avem încredere în persoanele necunoscute, pe când familia este mereu percepută ca un loc sigur și lipsit de primejdii pentru un copil.

Și probabil în următorii ani, dacă voi face un studiu despre filmele personale, autobiografice, de la prima persoană, atunci voi aborda și acest aspect al procesului prin care trec regizorii după ce filmul iese în exterior și, într-adevăr, din cauză că filmul este atât de personal, eu cred că ar trebui să fiu mult mai atentă cine privește filmul și, mai ales, cine scrie după asta despre film.”

Europa Liberă: Să revenim un pic la festival. Care a fost reacția ta când ai aflat vestea că ai luat Ursul de Aur la Berlinale pentru scurtmetraj?

Olga Lucovnicova: „A fost o știre neașteptată, pentru că atunci când am hotărât să aplic la Berlinale, profesorii mei din Belgia, Portugalia și Ungaria îmi spuneau că am șanse puține să trec, pentru că niciun film până atunci n-a trecut selecția de la Masteratul european, unul din cele mai puternice programe în filmul documentar, care are deja a zecea selecție de studenți și unde aplică oameni din toate țările.

În cazul meu, eram 24 de studenți din 20 de țări diferite și, având un nivel atât de înalt, programul n-a avut niciun film până acum selectat la Berlinale, pentru că la Berlinale sunt luate filme de diferite genuri și mai mult accentul este pus totuși pe filmul de ficțiune, de animație și, mai ales, acel experimental, pe când filmul documentar este luat mai puțin în considerare. La festival au fost transmise patru mii de filme și să intru în acele 20 din selecția oficială deja era un câștig pentru mine, de aceea eu nu mă așteptam să iau vreun premiu.

Cu tatăl meu discutam despre faptul că ar fi bine de luat măcar o mențiune, dar Ursul de Aur era după limitele visurilor mele. Organizatorii festivalului mi-au spus că trebuie să vorbim pe online, să înregistrăm o discuție simplă despre film și, la un moment dat, mi-au spus că ei sună nu pentru ca să discute cu mine, dar ca să-mi spună că am luat Ursul de Aur. Am fost foarte emoționată și nu-mi venea să cred, tremuram toată probabil, până acum când îmi amintesc de acest moment sunt plină de emoții.”

Europa Liberă: Dar la modul practic, ce presupune acest premiu?

Olga Lucovnicova: „În primul rând, este un pas foarte mare înainte pentru mine ca regizoare, pentru că dacă atunci când filmul a fost selecționat la Berlinale totuși aveau puțină atenție, pentru că în competiție erau regizori cu nume mari, iar eu eram încă o studentă. Odată ce am luat Ursul de Aur, am fost contactată de foarte mulți jurnaliști și despre film s-a scris pe toate continentele lumii.

Este, într-adevăr, un pas înainte pentru viitor și eu privesc acest premiu ca un instrument de realizare a visurilor și planurilor mele. Din punct de vedere practic, după câte am înțeles, este o medalie cu reprezentarea Ursului, pe care o voi ridica în iunie, când va avea loc proiecția fizică a filmului la Berlin.”

Europa Liberă: Ce uși ți s-au deschis odată cu premierea la Berlinale?

Olga Lucovnicova: „Bine, înainte de Berlinale acest film luase deja un premiu în Belgia, premiul Wildcard de la Fondul Audiovizual Flamand, care presupune o sumă de 40 de mii de euro pentru următoarea producție de film. Această sumă îmi acoperă prima etapă de producție a filmului și deja am încheiat un contract de colaborare cu o casă de producție din Belgia, însă, odată ce am luat acest premiu la Berlinale, numele meu ca un regizor începător, dar cu potențial mare, deja este un moment foarte important pentru producătorul meu în căutarea fondurilor. Eu sper că acest fapt va contribui la producția primului meu lungmetraj la al cărui scenariu lucrez la momentul de față.”

Europa Liberă: Și ne poți spune un pic mai multe despre subiectul acestui lungmetraj?

Olga Lucovnicova: „Eu planific să continui să explorez trauma și memoriile traumatizante, însă de data aceasta vreau să abordez subiectul mult mai global și mai profund. Tema mea va fi: Trauma și memoriile colective ale celui de-al Doilea Război Mondial și ale stalinismului și reflecția lor asupra societății moderne. Filmul se va baza pe istoria bunicii mele paterne, pentru că ea a murit în 1989, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, iar eu m-am născut peste doi ani, într-un stat nou, independent. Evident, noi nu am avut șansa să vorbim, însă recent am găsit scrisorile ei care au deja peste 30 de ani și în aceste scrisori ea povestește despre viața ei cotidiană.

Pentru mine acesta este un material prețios, cu valoare istorică, care poate să prezinte niște momente din istorie care sunt ignorate de istoria oficială.”

Europa Liberă: La festivalurile de film internaționale, mai ales cele din cel mai înalt eșalon, precum e Berlinale, se poate observa o predilecție pentru pelicule care explorează un trecut problematic, traume din copilărie. Este doar o modă sau e de fapt o reflecție a faptului că societății îi pasă tot mai mult de astfel de probleme?

Olga Lucovnicova: „Despre faptul că în filme deseori este abordată tema traumei, probabil este adevărat, pentru că trauma este de obicei cauzată de un moment din viață care are o importanță pentru personalitate. De obicei, aceasta prezintă un conflict, iar filmul trebuie să fie un conflict, trebuie să fie bazat pe contraste, și nu monoton, de aceea, probabil, este așa și, totodată, aceste momente trezesc anumite emoții profunde la spectatori, dar și descoperă anumite aspecte psihologice care de obicei sunt analizate de psihanaliști și mai puțin sunt cunoscute de publicul larg.

Cred că atunci când regizorul are o implicare personală și povestește în film despre propriile experiențe nu numaidecât prin film documentar și nu numaidecât bazându-se pe propria istorie, ci poate fi și un film de ficțiune sau de animație, dar prin prisma experiențelor proprii, atunci poți arăta anumite detalii și nuanțe mult mai profunde și subtile, care în alt mod ar fi prea superficiale și probabil această sensibilitate adusă la nivelul maxim și diferențiază un film care drept rezultat este premiat.

Desigur că despre aceste aspecte poți să povestești și într-un film comic, de exemplu, la competiția de lungmetraje la Berlinale Ursul de Aur a fost luat de un film total diferit și cu momente anecdotice și comice, și într-un stil opus filmului meu. De aceea consider că nu atât forma, cât subiectul din spate și subtilitățile din care tu povestești această istorie contează pentru decizia finală a juriului.”

Europa Liberă: Cum îți explici faptul că această peliculă și această istorie au rezonat cu atât de multă lume?

Olga Lucovnicova: „Deocamdată, filmul a fost privit de foarte puțini oameni. În cadrul Festivalului de la Berlinale a fost proiecția doar pentru juriu și pentru persoanele din industria filmului, de aceea eu cred că filmul fiind prezentat în presă în mod diferit, deja a fost perceput de oameni probabil destul de departe de realitatea cinematografică din istoria mea.

Însă eu cred că toți avem momente neplăcute în copilărie și câteodată ele sunt cauzate de persoanele adulte care nu își dau seama de acest fapt, iar noi, fiind copii, nu am avut puterea să le reproșăm. Aceste amintiri au rezonat cu articolele care au fost prezentate în presă.”

Europa Liberă: Va exista vreo posibilitate pentru publicul larg, inclusiv din Republica Moldova, să vadă scurtmetrajul „Nanu Tudor”?

Olga Lucovnicova: „Probabil că da. Nu știu sub ce formă și când, pentru că filmul abia a început circuitul său în festivaluri. A fost premiera acum în martie, însă din nou pentru un grup restrâns de oameni și planific să particip și în alte festivaluri, iar apoi deja trebuie să discutăm și cu școala mea de film care ar fi parcursul următor al acestei producții.”