Linkuri accesibilitate

Pagini de istorie în Actualitatea românească: Amintirile lui Nicolae Popescu


Lideri PCR la o sesiune M.A.N., 4.12.1950, București

[1981]

Actualitatea românească

Moderator: Neculai Constantin Munteanu

Oameni care au fost: Neculai Popescu evocă evoluția conducerii PCR în primul deceniu postbelic

Pagini de istorie la REL: cu Nicolae Popescu-Doreanu
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:28:33 0:00
Link direct

La microfon Neculai Constantin Munteanu. Programul nostru de astăzi s-ar putea intitula: „Oameni care au fost”, dacă nu ne-ar fi teamă că asta ar uzurpa titlul unei bine cunoscute cărți de Nicolae Iorga. Și totuși, eroii emisiunii de astăzi sunt oameni care au fost și a căror existență a marcat din plin ultimii 30 de ani din viața României.

Am aniversat de curând 60 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român și poate că e momentul să vedem cine au fost acești oameni, ce au crezut ei, ce au făcut ei, cum au luptat ei, cum au pus ei în practică nebuloasa utopie comunistă: Oamenii despre care va fi vorba în emisiunea de astăzi se numesc: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu, Ana Pauker, Miron Constantinescu, Ion Gheorghe Maurer și mulți, mulți alții.

Ei ne vor fi evocați de Neculai Popescu, un om care i-a cunoscut îndeaproape, care a trăit o vreme în anturajul lor și care astăzi se află în exil undeva în America de Sud.

Nicolae Popescu: „Se spune că este mai ușor de prevăzut viitorul decât de scris istoria Partidului. Personajele apar și dispar ca la circ, iar interpretarea rolului lor istoric este pe cât de surprinzătoare pe atât de neserioasă. Evident, nu are nimic de a face cu cercetarea istorică și ține direct de propaganda vulgară a celor care într-un anumit moment dețin putere.

Între cei care au deținut puterea și au marcat istoria românească după cel de-al Doilea Război Mondial a fost și Gheorghe Gheorghiu Dej. Modelarea lui politică s-a făcut, de fapt, în închisoare, în special, la Doftana. Printre cei care a contribuit la formarea lui a fost și Iordan Kolev, un comunist bulgar, profesor de matematică și delegat al Comintern-ului cu care a fost închis împreună la Doftana. Mișcarea comunistă românească, în special în pușcării, era plină de grupuri și fracțiuni. Talentul de a manevra al lui Dej s-a format în acest mediu și, trebuie recunoscut, a câștigat o experiență care i s-a dovedit utilă. În lagărul de la Târgu Jiu, de unde a evadat în 1944 începe prietenia lui cu Ion Gheorghe Maurer și credem că această prietenie a avut o importantă influență asupra lui, în special în cea de a doua și ultima parte a vieții lui politice.

După evadarea de la Târgu Jiu și înainte de a veni în București, Dej a locuit un timp în casa profesorului Roșianu. Ulterior, toată familia Roșianu a fost recompensată cu diverse posturi în aparatul de stat și de partid. Fosta soție a lui Dej, care, se pare că, în afara unei legături vinovate cu un chipeș ofițer de cavalerie - încă înaintea arestării lui - îl și denunțase organelor de siguranță, locuia cu cele două fete: Lica și Tanța în casa bunicilor, la Galați, unde avea o mică fabrică de sifoane.

După 23 august 1944, când a sosit la București, Gheorghiu a locuit într-un mic apartament, împreună cu fetele, pe strada Sfinților nr.11. Este încă nesigur pe el, dar observatorul atent putea să simtă încă din prima clipă în acest om, care-și petrecuse o mare parte din viață în pușcărie, o voință de fier și o mare sete de putere. În anul 1943, încă din pușcărie el pregătește răsturnarea conducerii de partid al cărui secretar era Ștefan Foriș.

Foriș a dispărut după 1944, în mod misterios, fără proces, obiect al unor acuzații neclare, de fapt, victimă a luptei pentru putere în cadrul partidului. După îndepărtarea lui Foriș, devine secretar al partidului în ilegalitate Constantin Pârvulescu, personaj mediocru despre care biografiile ulterioare spuneau că a participat la Revoluția din octombrie. Nu știm ce vor spune biografiile care le va edita domnul Ceaușescu, dar adevărul este că Pârvulescu a fost agent de stradă la Odesa.

In postul pe care ulterior l-a ocupat ca președinte al Comisiei controlului de partid, Pârvulescu a fost utilizat de Dej în toate manevrele politice în cadrul partidului. Singura și, de ce să nu spunem, surprinzătoarea lui poziție la ultimul Congres ne descoperă un aspect neașteptat al caracterului lui. Care au fost motivele care l-au îndemnat? E greu de spus. Poate, apropierea morții, când omul nu mai are nimic de pierdut și când se modifică scara de valori.

Grupul lui Dej era format, în primul rând, din Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, [Nicolae] Ceaușescu, [Alexandru] Drăghici și, pe alt plan, Mauer. Eu cred că Pătrășcanu, participant la întemeierea celei de-a treia internaționale, descendent al unei familii de distinși intelectuali, participant la discuțiile cu așa-numitele partide istorice înainte de 23 august și membru al delegației române care a tratat armistițiu la Moscova, era singurul adversar serios al lui Dej, dacă ne gândim la condițiile care au urmat morții lui Stalin. Dar, de la Moscova, ca șef al partidului venea Ana Pauker - personaj politic de proiecțiune internațională, fostă soție a lui Marcel Pauker, executat la Moscova în procesul din 1937, cu care avea doi copii, și fostă tovarășă a lui Maurice Thorez, cu care avea un copil. Deși Dej apărea ca șef al partidului, cine deținea puterea era Ana Pauker. Superiorității intelectuale a lui Ana, Dej îi opunea un ascuțit sens al puterii personale, o ambiție fără margini și o mare dibăcie de manipulator politic.

Încă din pușcărie, Dej se apropie de agentura rusească, de cei care-l vor ajuta ulterior să capete încrederea Moscovei: Vanea Didenko, cunoscut sub numele de Gheorghe Vidrașcu, Pantiușa, cunoscut sub numele de Gheorghe Pintilie, Mișa Postanski, cunoscut sub numele de Posteucă, Serghei Nikonov, cunoscut sub numele de Nicolau; Kotlear, ulterior consilier la ambasada sovietică din București. Din grupul care venea de la Moscova făceau parte, printre alții, în afară de Ana și Luca, Constantin Doncea, fost fruntaș al grevelor de la Grivița, fost membru al Brigăzilor internaționale din Spania, împreună cu Valter Roman; [Mihail] Burcă, [Andrei] Bondi Roman - toți foști spanioli refugiați în Uniunea Sovietică. Leonte Răutu, care lucrase la posturile de radio sovietice în timpul războiului și un alt grup, tot de la Moscova, format din Alexandru Bârlădeanu, fost asistent al profesorului Gheorghe Zane și care făcuse un doctorat în economie la Moscova. Malinski, de asemeni doctor în economie la Moscova, Gogu Rădulescu, care trecuse la sovietici în prima zi de război. Ilia Constantinovschi, al patrulea mușchetar din acest club și fostul amor a lui Constanța Crăciun în anul 1938, traducător al lui Ion Luca Caragiale în limba rusă, a decis să rămână la Moscova. Din Occident, respectiv din Franța, soseau foștii combatanți din războiul civil spaniol și foștii membri ai rezistenței franceze: Mihai Slăvescu, Mihăileanu; Cristina Luca; [Gheorghe] Gaston Marin; [Anton] Holban, [Mihai] Patriciu; Botnar și alții. După 1948, tot acest club va deveni suspect și, cu unele excepții, scoși din posturile pe care le ocupau.

În Aleea Alexandru nr. 23, la sediul Comitetului Central, unde Dej își avea biroul, se simte de la început cum încearcă să-și întărească poziția în conducere ca emanație directă a clasei muncitoare. Se mută într-o casă în parcul Jianu împreună cu fetele. Slăbiciunea lui Dej pentru Lica - cu Tanța nu avea chiar atâta siguranță în ce privește paternitatea - ar putea să fără obiectul unui interesant studiu psihanalitic. În acea perioadă, Dej este încă nesigur, crispat și prudent.

De Anul Nou 1946, apare cu lăutarii după el în casa lui Ana Pauker. E cam amețit. Pătrășcanu, care era invitat, se uită la el cu un evident dispreț și îi spune unui amic: „Ce figură sinistră!”. În realitate, Dej era un bărbat prezentabil și nu lipsit de farmec personal. În șlefuirea lui intelectuală și politică după 23 august, un anumit rol l-a jucat Gaston Marin și Maurer.

În perioada care urmează, Dej încearcă prin toate mijloacele să capete încrederea rușilor. Fiecare mișcare, fiecare acțiune politică este îndreptată în acest sens. Devine mai sigur pe el, dar este încă cu frică. E foarte prudent.

În 1946 pleacă la Paris, la Conferința de Pace, împreună cu Maurer, Pătrășcanu, Bârlădeanu și Belu Zilber, care, mai târziu, va fi executat împreună cu Pătrășcanu. Delegația era condusă de Tătărescu. Este epoca în care prezența mentalității rusești și a metodelor rusești nu este încă suficient de simțită.

Când devine ministrul Economiei naționale, Dej apare mai sigur pe el și începe sa-și miște pionii pe tabla de șah a puterii. Împreună cu Groza, obține abdicarea regelui Mihai, operație politică făcută cu mare pricepere și fără comoțiuni interne. Urmează defecțiunea tip, după care poziția lui Dej nu este foarte solidă, nu pentru că ar fi avut veleități similare, ci, pur și simplu, pentru că ar fi putut fi un suspect ipotetic. Pătrășcanu este arestat în 1949 și, paradoxal, cine l-a sprijinit în acel moment pe Dej a fost Ana [Pauker].

Dej prezintă la conferința Biroului Informativ al partidelor comuniste și muncitorești raportul Partidului Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni. Strânge și mai mult legăturile cu agentura rusească și este primul care lovește în cei mai apropiați colaboratori care ar fi putut fi bănuiți de naționalism, cosmopolitism sau, pur și simplu, de independență de gândire. Primul pe care îl lovește este principalul lui colaborator și prieten, Maurer. Este epoca sovietizării partidului. Miron Constantinescu își începe ascesiunea.

Dej supralicitează lupta împotrivă titoismului, participă personal la defecțiunea lui Golubovici, fost ambasador al lui Tito în București și urmărește cu atenție acțiunile anti-titoiste din Banat, care culminează cu transmutarea a mii de cetățeni din casele și pământurile lor din Banat în Bărăgan, într-o degradantă operație polițienească de clară inspirație rusească. Urmează niște ridicole procese anti-titoiste, care, recitite astăzi, dau impresia unor piese umoristice, deși nu aceasta a fost intenția regizorilor.

Ana Pauker îl cultivă pe Miron Constantinescu, personaj nu lipsit de interes din punct de vedere al tipologiei cadrelor comuniste de conducere din România deoarece este omul care la un moment dat a încercat să îl detroneze pe Dej. Student al profesorului Gusti înainte de război; protejat de profesorul Vlădescu-Răcoasa, pe care îl va sprijini la rândul lui, câțiva ani mai târziu, era un student serios și un cercetător dedicat. Dar teza pe care o prezintă despre răscoala lui Horia a fost mediocră și lipsit de idei. Este arestat pentru activitate ilegală împreună cu soția lui, Sulamita, care va da naștere în închisoare primului lor copil. La închisoarea din Aiud, între diferitele fracțiuni care compun mișcarea, el se apropie de cel care va deveni mai târziu conducătorul partidului, Gheorghiu-Dej. După sosirea lui Ana Pauker din Uniunea Sovietică, este copilul iubit al acesteia și numit redactor-șef al ziarului „Scânteia”.

Miron Constantinescu era un puști, nu bea, purta șapcă, bocanci muncitorești, iar haina era tăiată după celebrul croi al Moscovei. Spre deosebire de tovarășii săi din conducere, așa-numitul „profitariat”, Miron era mai reținut, nu se repezea la case, la vile, la mașini impozante și la amante discrete. Ambițiile lui erau mai sofisticate. Știa, simțea și calcula că această atitudine, această modestie căutată reprezenta în perspectivă un prețios capital politic. Era de un dogmatism paralizant și partea neplăcută a caracterului i se accentua. Devenea important, grav și plin de el.

După incidentele de la uzinele „Malaxa”, 23 august, când Gheorghe Apostol a fost rănit, secretarul organizației de partid a capitalei, Pătrașcu, a fost înlocuit și în locul lui promovat Miron Constantinescu. Cu această ocazie, face o analiză a activității celui a cărui post îl prelua și analiza este zdrobitoare. Îmbrăcat în spirit partinic, în cuvintele lui se simțea o plăcere sadică de a face rău, de a distruge, lipsa de generozitate a unui suflet mărunt, pentru are oamenii sunt niște ficțiuni cu caracter politic. Nu pentru că Pătrașcu ar fi fost o ființă nevinovată și agreabilă, din contră: stupid, incult, brutal, incapabil să pronunțe o frază corectă, încercând să abuzeze de secretarele și femeile de servici de la cabinetul lui, era expresia vie a tot ce putea fi mai detestabil din punct de vedere uman. Miron nu trebuia să adauge nimic ca să-l doboare. Excesul lui de zel dovedea încă din acel timp că nu avea decât un Dumnezeu: puterea. Cultivând imaginea conducătorului intransigent și pregătindu-și cu grijă etapele ascensiunii.

Următorul post a fost cel de președinte a Comitetului de Redresare Economică, transformat ulterior în Comitetul de Stat al Planificării, al cărui șef a fost timp de nouă ani de zile, pe perioada primei mari schisme în comunismul postbelic: titoismul. Și atmosfera este propice lichidărilor politice. Miron îndepărtează o serie de oameni capabili și contribuie la arestarea fostului său coleg de universitate, Mihai Levente, care în timpul războiului fusese secretar al organizației clandestine „Uniunea patriotică”, organizație de rezistență anti-nazistă creată de partid.

In acea perioadă, presiunea sovietică se simte din ce în ce mai puternic. În toate domeniile de activitate apar consilierii ruși, prezențe autoritate incapabile și lipsite de tact. Lupta de clasă, dictatura proletariatului, combaterea cosmopolitismului, a naționalismului burghez - sunt lozincile la modă.

In această perioadă Dej a făcut un joc foarte subtil supralicitând bunăvoința Moscovei, de a cărei agenți se înconjoară, pe care-i cunoaște, cărora le câștigă încrederea și le transmite informațiile pe care are interes să le transmită. La rândul lui este informat de starea de spirit a conducătorilor de la Kremlin. Pregătește cu răbdare lichidarea vechii gărzi, ai cărei principali reprezentanți erau Ana și Luca, folosind o agentură rusească paralelă, a cărei șef era Chișinevschi. Pentru ducerea la bun sfârșit a acestei manevre politice, pe care avea să o intituleze pompos: „Lichidarea devierii de dreapta”, și care, de fapt, nu avea niciun fel de bază ideologică, Dej a utilizat, în primul rând, Comisia controlului de partid, condusă în acel timp de Pârvulescu, care începe să redacteze sinteze politice în legătură cu compoziția socială a partidului, de care răspundea Ana și ministerelor conduse de oamenii și protejații ei. O parte erau transmise la Moscova.

Printre ministerele vizate era și Comitetul de Stat al Planificării, condus de Miron. Era imposibil ca planificarea care avea nevoie de specialiști de înaltă calificare să fi fost compusă în acel timp de 70% muncitori și țărani. Era ridicol, dar Miron știa că argumentul politic era primordial. Sulamita, soția lui, îl informează de ce se pregătește la Comisia de Control și el se orientează. Cu ocazia dezbaterilor în cadrul Biroului Politic, copilul iubit al lui Ana îl sprijină pe Dej. Știa de pe acum că Gheorghiu avea aprobarea Moscovei și era stăpân pe situație. În cadrul campaniei de verificare a cadrelor de partid care urmează, Miron profită de ocazie și-și mai lichidează câțiva ipotetici concurenți, printre care pe Gogu Rădulescu.

După moartea lui Stalin, evenimentele încep să evolueze în altă direcție. Dej privește în jurul lui și încearcă să descifreze care ar putea să fie eventualii concurenți la tron. Unul din ei era Pătrășcanu, care se afla închis de patru ani și căruia i se face un proces de spionaj după cea mai perfectă tehnică stalinistă și, deși își pledează până în ultima clipă nevinovăția, este condamnat la moarte și executat. Miron Constantinescu ține un referat despre „Învățămintele procesului Pătrășcanu”.

În anul 1956 are loc, la Moscova, Congresul al XX-lea al cărui importanță nu poate fi negată. Printre delegații care se duc la Moscova cu Dej sunt Miron Constantinescu și Chișinevschi. Chișinevschi avea impresia că zilele lui Dej sunt numărate. Miron intuiește cam același lucru. Simte că-i bate vântul și pânze că i-a sosit momentul. dar dacă i se pot reproșa multe lui Dej, nu se poate spune că era novice în materie de politică. E atent la mișcările Moscovei, îl detestă pe Hrușciov și începe să pregătească terenul cu acțiuni care aveau să culmineze cu celebra ședință din aprilie. Simțindu-și poziția amenințată, Gheorghiu vrea să fie singur stăpân fără să mai depindă de Moscova și pentru prima oară interesele lui personale coincideau cu interesele naționale, cu interesele țării.

Dar în 1956, Miron nu știa încă nimic din planurile lui Dej și începe să atace. Și Gheorghiu era atunci foarte vulnerabil. Cultul personalității și arestările în masă se făcuseră în mare parte sub domnia lui și a lui Alexandru Drăghici. Miron își îmbracă mantia apărătorului legalității socialiste și într-o ședință a Biroului Politic îl atacă pe Drăghici, omul de casă a lui Gheorghiu, care împușcase în zilele acelea, fără judecată, deținuți de drept comun pe care îi lăsase apoi pe stradă ca la expoziție. Filipica lui Miron, asezonată din plin cu citate din documentele Congresului XX, s-a terminat cu întrebarea: „Din ordinul cui ți-ai permis să comiți asemenea fărădelegi?!” Peste marea sală de reuniuni se așternuse o tăcere de gheață, nimeni nu mișca. Dej s-a învârtit în scaun, l-a privit pe Miron în ochi și a spus sec: „Din ordinul meu!”, după care a ridicat ședința. Din acea clipă, pentru Gheorghiu, Miron era un cadavru politic.

La 1 iulie 1957 are loc plenara Comitetului Central în care Dej îi exclude pe Miron și pe Chişinevschi, care au atacat organele de securitate și au încercat să devieze discuțiile asupra învățămintelor Congresului XX. Dej continuă să vorbească de Uniunea Sovietică ca forța conducătoare, dar începe să practice o politică naționalistă. Miron este scos de la CSP și este trimis la Ministerul Culturii.

Este perioada de prietenie cu scriitorul Petru Dumitriu, cu care-și petrece nopțile în interminabile discuții. Contactele lui culturale capătă din ce în ce mai mult semnificație politică. Drăghici îl arestează pe profesorul Petre P. Panaitescu și Miron îl vizitează la închisoare și îi duce cărți și mâncare. Deci, nu ezită mult și îl scoate imediat de la Ministerul Culturii și îl trimite director adjunct la Institutul de Cercetări Economice al Academiei al cărui director, dintr-un capriciu al sorții, era fosta lui victimă, Gogu Rădulescu, care a profitat de ocazie și i-a plătit o poliță fără milă. Gogu Rădulescu îi dă sarcini și îl controlează ca pe orice cercetător, îl ridiculizează în fața colectivului și vanitatea lui Miron suferă cumplit. Din fosta morgă a conducătorului politic nu a mai rămas nimic.

Familia, de care, de fapt, nu s-a ocupat niciodată, se descompune. Copiii - niște lichele inteligente. Sulamita, soția lui, - o nevropată, care-i chinuie pe toți din jur. Miron ar vrea să se apropie de colegi și să vorbească cu ei, dar nu știe cum și colegii îi evită. Părul i se face din ce în ce mai alb. E scos de la Institutul de Cercetări Economice și trimis la Institutul de Istorie al Academiei sub ordinele academicianului Oțetea.

O tragedie familială avea să-i zguduie viața. Sulamita, soția lui, este omorâtă cu satârul de către fiica lor care se născuse în pușcărie și care este internată ulterior în ospiciu. Foștii cunoscuți îl întâlnesc pe stradă, încearcă să schițeze o discuție, efortul de a se face ascultat face milă, deși el nu cunoștea acest sentiment. Poartă tot bocanci, dar are cravată. Se îmbracă cu aceeași căutată lipsă de gust, dar nu mai e același om. Din arogantul stăpân al principiilor marxist-leniniste a rămas o umbră. Un om care are nevoie de oameni, care simte nevoia să comunice, dar nu știe cum. Un cadavru viu.”

[Transcriere: Diana Benea].

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG