Printre schimbările socio-culturale și economice deja perceptibile pretutindeni, dar cu efecte pe termen lung încă neînțelese, se numără și ceea ce am putea numi «business-ul lenei», toate acele noi tehnici și pretinse desfătări și facilități contra plată pentru a ne permite să lucrăm de acasă, ba chiar pentru a nu mai ieși niciodată din casă, precum personajul acelui valet din romanul «Being There» al lui Jerzy Kosinski, care ajunge la vârsta adultă neieșind niciodată din locuința milionarului pentru care lucra din copilărie și crezând că realitatea exterioară poate fi controlată printr-o telecomandă.
Sigur, cinematografia și canalele de TV și de video la cerere în streaming sunt deja o realitate veche. Ruina sălilor de cinema e considerată un efect „colateral”. Important e că ne-am lăsat convinși că este mai interesant să renunțăm la această experiență colectivă care e mersul la un film în sală și că mai bine aducem cinematografia acasă. Acum suntem însă încurajați să ne facem și cumpărăturile prin comenzi de acasă, să ne bazăm cât se poate pe livrările la domiciliu.
În Franța poți deja să-ți imprimi timbrele poștale acasă și ești încurajat să trimiți chiar și recomandate direct de la domiciliu. Poți astfel să nu mai ieși din casă cu săptămânile, iar o adevărată masă a lucrătorilor din sectorul serviciilor sau al artelor sau din IE au început deja să o facă.
Pe măsură ce tele-munca s-a generalizat, s-a ajuns astfel la un soi de atomizare a societății, întărită de iluzia din fața ecranului. Puțini psihologi își pun întrebarea care vor fi efectele distrugătoare ale iluziei unor oameni încurajați și obișnuiți să trăiască în izolare, iluzia de a controla realitatea de afară totul prin claviatura computerului și prin câteva butoane, de la abonament la restaurante fast-food chinezești care îți trimit totul prin curier, la nenumăratele aplicații de Quick commerce ale unor firme care-ți oferă posibilitatea, precum într-un soi de Uber generalizat al societății de consum, să-ți aducă acasă, cu bicicleta, o gamă restrânsă de produse, bere, alune sau șampon, în maximum 15 min., ca să nu mai cobori tu la night-shop.
Sigur, dincolo de regulile de igienă ale pandemiei, ni se dau asigurări că trăind prin streaming și comenzi la domiciliu câștigăm timp. Timp!... Asta ne amintește de episodul în care una din primele persoane întâlnite de Micul Prinț al lui Saint-Exupéry, atunci când revine pe pământ, este acel neguțător de buline «care potolesc setea» și permit să economisești «cincizeci și trei de minute» pe săptămână. Și la ce folosesc acele «cincizeci și trei de minute»? întreabă fals naiv Micul Prinț.
Aceeași întrebare ar trebui să și-o pună și contemporanii noștri «uberizați»: minutele acelea economisite grație aplicațiilor și platformelor, care te ajută să nu mai mergi la cinema, la magazin sau la restaurant, ei bine la ce performanțe sau idei creative ne duc acele minute economiste?
Sau să fie oare aceea că mult-promisul «trans-umanism» să însemne doar o tot mai mare îmbucătățire a țesutului social, o lume de monade care vor trăi vieți prin procură pe Netflix și care vor comunica doar prin cardul VISA și prin puncte de fidelitate acumulate, în loc să interacționeze, banal-tradițional, prin afecțiune socială acumulată.
