Românii plătesc amendă pentru presupusele centre de detenție secrete ale CIA. Așa a decis Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Nu e o amendă mare, au răsuflat ușurate autoritățile, doar o sută de mii de euro, o sumă pentru care mulți politicieni nu s-ar scula din pat. Mult mai puțin decât milionul de dolari care, susține migratoarea Elena Udrea, i-ar fi fost propus pentru un serial despre viața ei. Nu e mai puțin adevărat că autoritățile plătesc bucuroși despăgubiri mari, dar numai către clienții politici, cu condiția ca banii să fie bine orientați politic.
Decizia ca România să plătească amenda în cazul unui prizonier saudit a fost luată după ani de cercetări, anchete și insistențe, perioadă în care autoritățile române s-au declarat mereu vexate, intrigate sau indignate de afirmațiile că au știut și au fost complice la aceste transgresiuni judiciare. Acum, că s-a dat sentința, răsuflă ușurate: putea fi mult mai rău iar sumele plătite ca daune ar fi putut fi mult mai mari. Au primit un fel de condamnare simbolică, cu suspendare, așa cum primesc toți clienții de lux ai tribunalelor românești pentru delicte de corupție cu multe zerouri în coadă.
Priceput la descifrat sensuri pierdute în miezul evidenței juridice, ministrul Justiției Tudorel Toader spune că, de fapt, România nu ar fi fost penalizată pentru închisori, ci pentru că nu a finalizat „procedura de investigare a faptelor reclamate de către subiectul pasiv al presupusei infracțiuni.” Așadar nu pentru complicitate, ci pentru neglijență, lenevie, păcate ale tinereții democrației. Chiar dacă sunt unii care râd de dicția lui, ministrul Justiției le are cu vorbele și e în mână. Deși se spunea că joacă la cacealma, i-au picat cărți mari și potrivite la țanc, tocmai când avea mai mare nevoie partidul de asul de treflă. Cei care au râs în februarie de raportul împotriva Laurei Kovesi, citit școlărește, uneori pe silabe, când cuvintele mari nu încăpeau în gura mică a ministrului, au acum un rictus obosit pe față și din lozincile acelea haioase nu au mai rămas decât interjecții și onomatopee îndârjite.
După mai multe amânări, Curtea Constituțională a decis că ministrul Justiției are dreptate și că Laura Kovesi trebuie revocată. Președintelui Iohannis i se cere s-o concedieze. Dar acesta se mișcă cu lentoare de stampă japoneză. Și e de înțeles. A fost susținătorul ei necondiționat (unii spun că până la identificare) chiar și în momente de cumpănă, când devenise clar că statuia ei de eroină a anticorupției ridicată la răspântiile politice se scufunda în noroi și era acoperită tot mai mult de ape murdare. A preferat să-i ironizeze pe contestatarii ei deși acuzele puneau la îndoială sensul și forma justiției românești, devenind o chestiune de siguranță națională și posibil subiect pe ordinea de zi a Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Dar ședințele de la CSAT, mondene și plicticoase, au ocolit acest subiect chiar și când participanții la întruniri trebuiau să evite capetele rostogolite în urma scandalurilor din triunghiul amoros justiție, servicii secrete și procuratură. Cumva, problema disfuncțiilor celei mai importante instituții care luptă cu corupția nu părea să fie demnă de atenția președintelui, sedat și euforizat de grația cu care procuroarea șefă executa dansul sabiei pe marea scenă a politicii. Se prea poate ca președintele să fi văzut, dincolo de slăbiciunile ei, marele tablou al conflictului între strigoii staliniști și războinicii luminii din partidele de opoziție, să fi considerat că orice cui bătut, chiar și strâmb, în coșciugul corupției, izolează mizeria și degradarea, o conține mai bine și o împiedică să otrăvească morala freatică a societății. Sau poate că a evitat gentil subiectul, să n-o facă pe procuroare să refuze invitațiile la Cotroceni, cum le-a respins și pe cele venite de la Parlament nu odată. Cine a spus că justiția e oarbă nu s-a întrebat dacă nu cumva sabia aceea e periculoasă.
Această susținere de la nivel înalt a făcut-o să fie tot mai sigură pe publicul ei și să ignore steagurile roșii care i se ridicau în cale pentru că... mă rog, se spunea că sunt roșii și că aveau pe ele secera și ciocanul. Numai că, vorba aia, uneori un steag roșu e pur și simplu un steag roșu. Și înseamnă pericol. Dar ce i se reproșează, de fapt? Că a mințit cu seninătate în privința înțelegerilor cu serviciile secrete și cu alte fast-food-uri informative de stat, de unde procurorii și-au astâmpărat foamea de cunoaștere și date private fără să plătească nota, că a scurtcircuitat cu toporul procedurile și că a direcționat discreționar anchetele, că a girat incompetenți, că a supervizat sau a tolerat anchete ca în filme, cu lampa în ochi și pistolul pe masă, că a ignorat avertismentele și convocările la comisiile parlamentare, punând la grea încercare binecunoscutul simț cavaleresc al politicienilor care ar fi vrut să li se întoarcă politețea vizitelor făcute de ei înșiși la DNA. Cel puțin așa rezultă din raportul ministrului și din zecile de mărturii pricinoase ale celor călcați de șenila Direcției Anticorupție. Șefa DNA s-a apărat mereu atacând. Slăbiciunile omenești ale politicienilor i-au fost de ajutor: dosarele penale au găsit mereu o sursă de inspirație în cupiditatea, complicitatea și minciunile patente ale acestora. Modificările Codurilor penale și deciziile CCR au redus substanțial materia primă a luptei anticorupție. Deși prezentate cu fast, din lista de eroi negativi și penali nelipsind nume de miniștri și politicieni, rezultatele cuprinse în ultimul raport DNA au fost modeste: în 2017 din peste unsprezece mii de dosare au fost finalizate aproape patru mii și s-au obținut vreo șapte sute de condamnări. Sutele de milioane de euro prejudicii invocate nu au fost recuperate decât în proporție de 20 la sută.
S-a spus nu odată că degradarea morală a demnitarilor ar fi doar un efect de trompe l'œil și că unii se folosesc de lupta anticorupție ca de o coadă de topor politic. Cum se folosesc partidele de stânga de sărăcie și de temerile sociale (pe care uneori le intensifică) pentru a-și întreține electoratul. Cum se folosesc alții de tema familiei tradiționale și a ortodoxiei. Unii spun că randamentul DNA depinde de sursele politice ale actului de justiție și că, deși percepția corupției plasează România în cel mai recent raport Transparency International la coada clasamentului european (pe locul 25 din 28 de state, adică, alături de Ungaria și Bulgaria, în tripleta de aur a corupției), producția de hoți pe hectar fiind așadar mai mare ca în alte părți, procurorii ar fi forat și explorat doar o parte infinitezimală din muntele de bani furați de demnitari de-a lungul anilor. Desigur, de teamă să nu se răstoarne purcoiul de bani și hoți peste ei. Li se reproșează așadar că nu au făcut o muncă mai temeinică și preventivă. E logică răsturnată, identică celei care spune că bolile sunt inventate de doctori și că corupția/boala e doar o invenție a Big Pharma financiară care, profitând de spaimele noastre, ne injectează cu opiacee pentru că vrea să ne fure țara.
Unii au obosit în acest deșert așteptând tătarii. Se plâng, pe bună dreptate, că mecanismele de depistare a bolii s-au gripat, iar vaccinul pare ineficient, fiind excesiv de politizat. Că în loc să ia la puricat lista celor mai bogați 500 de români pentru că aici sunt banii dumneavoastră, se înghesuie la listele electorale, chiar dacă politicienii scapă mereu mai ieftin în justiție, putând mai apoi să se retragă, ca Adrian Năstase, eroi martiri ai partidului, cu o pensie de vis, așa cum doar foștii activiști, securiștii și ministrul actual al Justiției au. De vină pentru derapajele sistemului juridic sunt însă înșiși proiectanții acestor mecanisme, cei care au creat portițe de scăpare în spatele legilor. Cea mai importantă ieșire secretă din lege trece prin Curtea Constituțională, principalul portal al fără-de-legii. Unul dintre foștii președinți ai Curții, impresionat propria putere, evoca măreția dreptului, care poate oferi legilor interpretări la discreție și conform necesităților imediate. E drept că, într-o țară în care se promovează de regulă piticii, măreția are alte sensuri decât cele de dicționar și are capul și ghearele garguielor fantastice de pe frontoanele Palatului de Justiție. Decizia Curții de a cere președintelui revocarea Laurei Kovesi a fost luată cu șase voturi pentru și trei împotrivă, scor care seamănă, deloc întâmplător, cu acela politic al alegerilor din 2016. Cumva, deși mandatele de judecători ai Curții sunt de peste două ori mai lungi decât ciclul electoral, bioritmul magistraților s-a potrivit cu acela al majorității parlamentare. Judecătorii sunt numiți conform algoritmului puterii și deciziile lor au avut mereu, dar absolut mereu, o mare încărcătură politică.
Politicienii, protestatarii și observatorii au preferat de multe ori să se bată pe partea plină a paharului, fără a cerceta ce e în el. Deciziile Curții Constituționale au căpătat un aer aleator, imprevizibil sau, cel puțin, dependent de apele toxice ale politicii. Decizia ca președintele să se mulțumească să semneze decizia de numire sau revocare a șefilor parchetelor, numirea acestora revenindu-i integral ministrului Justiției (Consiliul Superior al Magistraturii fiind și el redus la muțenie printr-o prevedere ambiguă a legii care spune că avizul lui este consultativ. În cazul de față avizul secției de procurori CSM a fost negativ, singurul vot împotrivă fiind al ministrului Justiției) transformă procedura într-o glumă post-democratică. Ministrul a fost mereu sluga prea-plecată a partidului și, prin urmare, numirile pe care le va face vor fi după chipul și asemănarea șefului politic.
E greu de speculat ce va face președintele. Va accepta rolul modest primit, va semna decretul de revocare și se va mulțumi să facă ture cu bicicleta pe aleile de la Cotroceni sau va refuza să semneze și va duce războiul cu actuala majoritate la faza nucleară a alegerilor anticipate (generale sau prezidențiale)? Reacția străzii e mai degrabă anemică. Oamenii par să fi obosit de atâtea zile libere oficiale. Însă nu trebuie subestimat niciodată acest actor, mai ales acum când confruntările cu autoritățile au început să fie tot mai dure, iar oamenii nu mai scandează lozinci funny, ci Libertate, Nu vă fie frică și Nu plecăm ca în decembrie 1989. S-ar putea ca acești oameni să depășească frustrarea pricinuită de înlăturarea celei în care-și puseseră speranțele și să meargă la rădăcina răului: partidele politice. Aici, în sistemul lor de organizare, în modul în care-și selectează oamenii și principiile, în școlile lor de vară care spală creierii cursanților de restanțele trecutului și necesitățile prezentului, în propaganda lor homofobă și imorală, în strategiile și agendele lor secrete, în ignorarea sistematică a problemelor reale ale societății, preocupați fiind doar de întreținerea grupului de interese și a interlopilor care se află în spatele lor pentru că aceștia cotizează în campanie, în traseism și în instinctele de conservare, în complicități, conspirații și combinații, în toate acestea este sursa răului social. Trebuie schimbat potențialul de hidrogen (pH-ul) politic al societății românești ca să-i scadă aciditatea. Cum îmi spunea cineva la Salonul Internațional de Carte inaugurat zilele trecute: Politicienii de azi sunt singurii pe care nu-i mai pot salva cărțile, ci doar demisia.
