Mi-a spus un amic deunăzi o poveste. Povestea unei frizerii din Chişinău. O fi adevărată sau ficţională povestea, nu ştiu. Dar mi s-a părut foarte curioasă istoria. Iat-o. Vasăzică, era o frizerie care, odată cu venirea Covidului rapace, şi-a întrerupt activitatea. Apoi, după carantină, frizeria şi-a redeschis larg uşile, dar nu mai avea la fel de mulţi clienţi ca odinioară. Dar frizeriţele munceau, gândindu-se la un viitor luminos. Problema a venit pe neaşteptate. Frizeriţele nu puteau suporta măştile, se sufocau, şi le mai împingeau sub bărbie sau chiar nu le purtau. Acest fapt l-a supărat însă foarte tare pe un poliţist din sector care le-a cerut ritos respectarea normelor sanitare. Cum însă patroana-frizeriţă nu putea să-şi imagineze o muncă de luni de zile cu masca pe faţă, şi nici un virtual deal ilegal cu poliţistul-controlor nu o tenta, ea a decis să vândă frizeria. Şi a vândut-o.
Stai şi te gândeşti: cine de fapt a distrus mica afacere? Covidul? Norma sanitară? Frizeriţele care nu puteau suporta „botniţele”? Sau poate poliţistul exigent care pesemne putea deveni şi mai cooperant? Interesantă mi s-a părut povestea, chiar dacă admitem că e ficţională. Chestia e că ficţiunea asta taaaaare mai seamănă cu realitatea. Să luăm numai oroarea pe care o au unii lucrători faţă de măşti. Păi, ultimele mele două incursiuni în Oficiul Poştal de lângă casă mi-au arătat o realitate tristă: toate lucrătoarele din acel oficiu nu aveau măşti. Toate! Şi ele pesemne pot fi mai liniştite decît frizeriţele sus-pomenite. Nu va veni nici un poliţist exigent să le someze. Poşta Moldovei nu e o afacere privată.
