Niciodată Premiile Nobele pentru Literatură nu s-au bucurat de o acceptare unanimă. Mai ales în rîndurile scriitorilor şi publiciştilor, nobeliştii au devenit subiectul unor controverse şi polemici.
Acordarea celui mai important premiu literar din lume lui Peter Handke din Austria şi Olgăi Tokarczuk din Polonia nu a fost scutită de un val de comentarii în favoarea, respectiv în defavoarea laureaţilor.
Într-o discuţie particulară cu scriitorul român Mircea Cărtărescu, prezent la Berlin cu ocazia unor lecturi publice din romanul său „Solenoid” (apărut la editura Zsolnay din Viena în traducerea germană, realizată de Ernest Wichner), acesta a spus că premiul l-ar fi meritat alţi scriitori mai importanţi. Fără a contesta meritele literare ale lui Handke, traducătorul lui Cărtărescu, Ernest Wichner, a spus că juriul ar fi trebuit să ţină cont de deraierile politice din anii 1990 ale austriacului, cînd acesta l-a susţinut public pe liderul etnofascist sîrb, Slobadan Miloşevici. Tocmai aceste simpatii pentru cauza sîrbilor, l-ar fi descalificat pe Handke, a mai explicat Wichner.
Cu scepticism a fost întîmpinată desemnarea celor doi şi de către scriitorul Liviu Antonesei din Iaşi, care exprima perfect dilemele permanente legate de Premiul Nobel pentru Literatură: „Doi scriitori pe care i-am citit cu cărțile traduse în românește. Sînt buni, dar nu m-au dat pe spate. Cei care au reuști asta, [Ismail] Kadare, [Milan] Kundera, alții vreo doi, nu par să fi ajuns în atenția juriului suedez. [...] Juriul, deși reformat după scandalul financiar-sexual de acum doi ani, nu pare să se priceapă din cale afară la literatură. Bun, nu este o problemă, mai bine de jumătate din aleșii Nobelului nu m-au convins.”
Desigur, în afară de Handke au existat în anii 1990 şi alte celebrităţi intelectuale care nu si-au ascuns serbofilia. Amintim doar de două exemple celebre. Regizorul Emir Kusturica care a luat de două ori marele premiu (Palme d'Or) al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, pentru „Tata în călătorie de afaceri”, în 1985, și „Underground”, în 1995. Kusturica totdeauna şi-a plasat mesajul pro-iugoslav în imagini intensive, integrate în filmele sale. Mesajul „ascuns”, favorabil politicii lui Miloşevici, putea fi uşor decodat.
Celălalt exemplu este filozoful, sociologul şi scriitorul disident, György Konrád, care a murit în septembrie la Budapesta. Konrád devenise ţinta unor atacuri polemice pentru că a criticat intervenţia militară occidentală în Iugoslavia. Argumentele lui Konrád aveau la bază o viziune politică radical pacifistă.
Atitudinea pro-sîrbă a austriacului Handke, născut în 1942 într-o familie cu rădăcini slovene, poate fi privită, pe undeva, şi ca o prelungire a veşnicului său comportament de copil teribil şi semnatar consecvent al unor provocări literare.
Partizanatul său exclusivist exprimat în controversatul său jurnal de călătorie „Dreptate pentru Serbia” („Eine winterliche Reise zu den Flüssen Donau, Save, Morawa und Drina oder Gerechtigkeit für Serbien”), din 1996, a stîrnit lungi polemici, reizbucnite cu prilejul acordării Premiului Nobel. Combatanţii pro şi contra Handke şi-au ascuţit armele, polemizînd vehement. În toată această gîlceavă se uită totuşi că este vorba despre un mare scriitor cu o vastă operă literară. În pofida polemicilor legate de atitudinea sa în favoarea cauzei sîrbeşti, scrierile sale vor rămîne în literatura de limbă germană.
Tocmai această politizare excesivă a discursului umbreşte latura estetică a creaţiei lui Handke. Inclusiv în spaţiul lingvistic românesc unde scriitorul Handke, practic nu este cunoscut. Relevant este faptul că pînă pe data de 10 octombrie, ediţia în limba română a enciclopediei virtuale, Wikipedia, nu avea nici un articol dedicat scriitorului. În mare grabă a fost redactat un articolaş (un ciot!) din care lipsesc informaţiile esenţiale despre opera şi biografia autorului care după debutul său în anii 1960 devenise o adevărată vedetă literară, comparabilă cu vedetele muzicii rock.
Muzica şi literatura rock l-au inspirat şi influenţat de la bun început pe Handke, ceea ce transpare, de exemplu, şi din celebra piesă de teatru, „Publikumsbeschimpfung” – în traducere aproximativă: „Injurii la adresa publicului”.
Piesa lui Handke a fost montată, în 1966, de regizorul, Claus Peymann la Frankfurt pe Main. În ciuda unor opţiuni estetico-politice diferite, legăturile de prietenie între Handke, azi stabilit în Franţa, şi Peymann niciodată nu s-au destrămat.
Peymann este un om de teatru genial care pînă-n 2017 era directorul „Ansamblului Berlinez” („Berliner Ensemble”), creat de Bert Brecht.
Ceea ce au în comun cei doi este faptul că atît Handke, cît şi Peymann deveniseră – din motive diferite - personaje controversate, adorate de unii, înjurate de alții. Nimeni însă nu le poate contesta talentul, amîndoi vor rămîne în cultura postbelică germană ca nişte figuri emblematice.
Dacă Premiul Nobel pentru Handke este contestat de unii din motive extra-literare, laureata din Polonia, Olga Tokarczuk, născută în 1962, este elogiată tocmai pentru atitudinea ei critică faţă de actualul regim ultraconservator de la Varşovia, reprezentat de Partidul Justiţie şi Dreptate (PiS). Critica de întîmpinare din Germania, unde tocmai a apărut romanul istoric al lui Tokarczuk, „Cărţile lui Jakob” („Die Jakobsbücher”) s-a grăbit să evidenţieze faptul că autoarea este „o luptătoare curajoasă pentru impunerea unei imagini istorice reale”. Scriitoarea oferă cititorilor o imagine istorică alternativă, opusă celei romantice, oficiale, promovată de către puterea de la Varşovia. Tokarczuk, se spune într-o cronică radio, a reuşit prin acest roman să realizeze „o panoramă a crizelor mondiale”, folosind ca personaj central figura misticului din secolul al 18-lea, Jakob Frank. Cronicarul nu uită să scoată în relief analogiile cu situaţia actuală din Polonia, ascunse sub masca unui roman istoric.
***
PS. Dacă Handke este cvasi un necunoscut în spaţiul lingvistic românesc, lui Tokarczuk totuşi i-au fost traduse în ultimii ani cîteva cărţi: „Străveacul și alte vremi (traducere de Olga Zaicik, 2002), „Călătoria oamenilor cărții” (traducere de Constantin Geambaşu, 2001, 2018), „Rătăcitorii” (2018), „Ultimele povestiri”, „Poartă-ți plugul peste oasele morților”, 2019 (ultimele trei traduse de Cristina Godun).
