Franța tocmai a ieșit dintr-un weekend dificil, de revenire a caniculei și secetei, combinat cu blocarea totală a multor drumuri și șosele principale în toată țara, așa cum se întâmplă în fiecare an în weekendul dintre lunile iulie și august cum a fost acesta.
S-ar putea crede că avem aici anecdote fără însemnătate, dar Franța se împarte în două mari triburi, care sunt „les juillettistes” și „les aoûtiens”, oamenii lunii iulie și augustiștii sau augustienii. Zilele ce fac tranziția de la sfârșitul lunii iulie la începutul lui august sunt de multe decenii un adevărat coșmar național, o combinație de catastrofă naturală, sau chiar de sfârșitul lumii, apocalipsă similară cu ce a fost fuga din fața germanilor în vara lui 1940, exodul acela național traumatizant. Străzile, autostrăzile, ba chiar și drumurile laterale dinspre nord spre sud în Franța sunt blocate si saturate, în fiecare an, în acest weekend de întâlnire a „iulienilor” care se întorc din vacanță cu „les aoûtiens” care pleacă triumfal spre mare.
«Situație catastrofică pentru agricultori», constată cotidianul stângii intelectuale pariziene Libération.
„Doamne, nu ne părăsi!” O secetă istorică afectează Europa
Seceta este subiect major și în Marea Britanie, unde The Observer scrie pe un ton alarmat că dacă nu se iau măsuri urgente, britanicii ar putea fi nevoiți curând să stea la coadă în stradă pentru apă, ca în Afganistan.
Foarte conservatorul și pro-guvernamentalul The Times, la rândul său, explică cititorilor britanici de ce halba de bere a ajuns să coste 6 lire sterline la pub.
În Italia, de asemenea, gunoierii (i netturbini) doresc să obțină dreptul la o 'siesta' împotriva căldurii: "Ogni ora, dieci minuti di pausa” / “O pauză de zece minute la fiecare oră”.
Revolta se răspândește printre gunoieri. Scopul: o pauză de cel puțin zece minute la fiecare oră pentru a se adăposti de căldură sau măcar a-și potoli setea la fântânile din oraș; altfel, altfel ei, breasla va reduce cantitatea de deșeuri colectate. La urma urmei, canicula atinge 40 grade Celsius și, mai ales în turele de după-amiază, de la 12.30 la 19, munca gunoierilor nu este ușoară. Patronii știu acum la ce să se aștepte (scrie La Repubblica).
În Germania, la München, Süddeutsche Zeitung dă de asemenea sfaturi cititorilor: «Trebuie să învățăm să mai renunțăm la unele lucruri» (verzichten).
În Spania, principalul cotidian, El Pais, reconstituie, zi după zi, ba chiar oră după oră, felul în care diplomații spanioli s-au zbătut de-a lungul săptămânii trecute — cu succes parțial — să facă în așa fel încât Spania să participe cât mai puțin la eforturile europene de reducere cu 15% a consumului de gaz.
Ce țări au dreptul la independență?
Pe tot acest fundal descurajant și pe alocuri chiar apocaliptic, o temeinică analiză geopolitică atrage atenția în presa acestei zile de început de august. Revista lunară franceză Le Monde Diplomatique (care nu are nimic de-a face cu cotidianul Le Monde) oferă, în numărul său tocmai apărut pe luna august, o solidă analiză a regulilor, precedentelor și cutumelor internaționale prin care unele teritorii se pot declara independente.
Analiza pleacă de la obsesia retorică a Kremlinului: independența „republicilor populare” Donețk și Lugansk ar fi „la fel de legitimă” pe cât e cea proclamată de Kosovo pe 17 februarie 2008. Vladimir Putin a tot repetat acest lucru, inclusiv atunci când l-a primit la Moscova pe secretarul general al Națiunilor Unite, António Guterres, pe 26 aprilie.
Rusia invocase deja acest „precedent” balcanic pentru a-și justifica recunoașterea “republicilor” Abhazia și Osetia de Sud în august 2008, dar și în momentul anexării Crimeei în 2014.
Cum o constată Le Monde Diplomatique: «într-o lume dominată de relațiile de putere, în care toate instrumentele multilateralismului par să fi devenit inoperante, referirile la dreptul international n-au fost niciodată atât de omniprezente. Dar ce prevede mai exact Carta ONU? Ei bine, se bazează pe două principii potențial contradictorii:
- cel al suveranității statelor și al integrității lor teritoriale;
- 2. cel al dreptului popoarelor la autodeterminare. De fapt, Națiunile Unite au însoțit în permanență procesul de decolonizare, iar capitolul XI al Cartei prevede o categorie specifică, cea de „Teritorii sub tutelă și teritorii non-autonome” – astăzi șaptesprezece la număr, inclusiv Sahara de Vest, Gibraltar și unele posesiuni britanice, sau chiar Noua Caledonie și Polinezia Franceză.»
Adevărul este că destrămarea statelor federale socialiste, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică și Iugoslavia, a modificat cu totul regulile jocului, declanșând un fenomen de proliferare a stătulețelor noi care nu s-a oprit de la sfârșitul secolului XX încoace, răspândindu-se chiar și în alte regiuni ale lumii, cum ar fi Eritreea, Timorul de Est sau Sudanul de Sud. Pe de altă parte, dacă divorțul s-a încheiat rapid, printr-o înțelegere amiabilă, între Slovacia și Cehia, lucrurile s-au dovedit mai complicate în celelalte două cazuri, pentru că dreptul la secesiune revendicat de unii, și garantat de Constituția iugoslavă nu se aplica câtuși de puțin la situația din URSS.
Articolul analizează apoi în detaliu motivele care au făcut ca cinci țări din UE să nu recunoască independența regiunii Kosovo. Este vorba de Cipru și Grecia (din rațiuni de solidaritate ortodoxă cu Serbia); de România și Slovacia (care au — sau consideră că au — probleme cu propria lor minoritate maghiară); dar mai ales de Spania, care dorește să evite o contaminare a exemplului kosovar spre Catalonia.
Dar, mai ales, se ajunge la cazul practic schizoid al Serbiei de astăzi, constrânsă practic să sprijine agresiunea rusă din Ucraina (după cele din Moldova, Georgia și Cecenia), dar care îl vede în același timp pe Putin evocând ca justificare pentru Donbas și Crimeea exemplul… din Kosovo.
Asta, remarca și Washington Post, în vreme ce Rusia — care a atacat Ucraina — a criticat întotdeauna scurtul război al NATO împotriva Serbiei.
Noi tensiuni, de altfel, sunt pe cale de a izbucni iarăși între Kosovo și Serbia, care riscă însă să se extindă și în Bosnia.
Washington Post remarcă de asemenea că Serbia, țară candidată la UE, este singura care permite propaganda rusă (Sputnik și Russia Today) pe teritoriul său, ceea ce joacă un rol important în polarizarea tensiunilor din regiune.
Sâmbătă, un parlamentar sârb, membru al partidului de guvernământ, a scris pe Twitter că și Serbia ar trebui să purceadă la o «denazificare» (денацификацијa) a Balcanilor, folosind astfel exact expresia care i-a servit lui Putin pentru declanșarea războiului din Ucraina.
