Care este prețul real, exprimat în vieți omenești, plătit pentru victoria repurtată de URSS în cel de-al Doilea Război Mondial? De-a lungul anilor, această tristă întrebare a însoțit în mod inevitabil fiecare aniversare militară. Nici aniversarea actuală nu este o excepție. URSS și-a asumat tot greul luptei împotriva Germaniei naziste și acoliților săi, Uniunii Sovietice revenindu-i circa două treimi din pierderile ireparabile suportate de toate statele afectate de război. Dar în ce au constat exact aceste pierderi? Disputele la această temă sunt și astăzi actuale, evaluările oficiale fiind revăzute de mai multe ori de-a lungul istoriei.
Kalinov, un personaj mitic
Cifra pierderilor suportate de URSS în timpul războiului a fost anunțată în premieră de Stalin în 1946. Într-un interviu acordat cu ocazia discursului de la Fulton al lui Winston Churchill, Stalin afirma că: „În urma invaziei germane, Uniunea Sovietică a pierdut iremediabil în timpul luptelor, precum și drept urmare a ocupației germane și a exilării cetățenilor sovietici în servitute germană, circa șapte milioane de oameni. Cu alte cuvinte, Uniunea Sovietică a pierdut de câteva ori mai mulți oameni decât Anglia și Statele Unite ale Americii la un loc.”
După cum se poate înțelege din context, cele șapte milioane de morți se referă atât la pierderile Armatei Roșii, cât și cele ale populației civile. [Această afirmație] nu se baza însă pe niciun document. Este foarte puțin probabil ca Stalin să fi știut adevărata cifră a pierderilor, folosind, pur și simplu, un număr sacru, 7.
În anul 1950, a văzut lumina tiparului cartea Marshals Sovietic Speak, publicată în franceză, iar apoi tradusă în mai multe limbi. Autorul acesteia, Kiril Kalinov, ar fi fost colonel în armata sovietică, care ar fi lucrat în aparatul administrației militare sovietice din Berlinul de Est și s-a refugiat în Berlinul de Vest, în 1949. Referindu-se la pierderile Armatei Roșii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prezintă următoarele cifre, pe care le-ar fi cules din anumite materiale sovietice secrete: 8,5 milioane de morți și dispăruți, 2,5 milioane de decedați de pe urma rănilor și 2,6 milioane de morți în captivitate. În total, este vorba de 13,6 milioane de oameni. Demograful german Helmut Arntz a declarat că cifra respectivă este cea mai veridică evaluare a pierderilor Armatei Roșii. Adăugând la această cifră cele 7 milioane de oameni prezentate de Stalin drept victime civile (deși Stalin inclusese în ea și pierderile armatei), Arntz a evaluat la 20,6 milioane cifra totală a pierderilor suportate de URSS în cel de-al Doilea Război Mondial.
Articolul lui Arntz a fost publicat în culegerea Rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial, publicată, în limba germană, în anul 1953 și tradusă apoi în URSS în 1957. Bazându-se anume pe articolul lui Arntz, Nikita Hrușciov anunța în 1961, într-o scrisoare adresată premierului Suediei, Tage Erlander, că pierderile suportate de URSS în război se ridică la 20 de milioane. Neoficial, se considera că jumătate din pierderile respective îi revin armatei, iar cealaltă jumătate populației civile - de aici apariția firească, în 1972, referirea la cele 10 milioane de soldați sovietici decedați în război, apărută în traducerea franceză a cărții lui Boris Urlanis, Războaie și populația Europei, tipărită la Moscova în aceeași perioadă.
„Memoriile” au fost scrise în apartamentul meu, sub impresiile cocktailului cu lapte și coniac „Gloria”...
Ulterior, s-a dovedit însă că, în realitate, nu a existat niciun colonel pe nume K.D. Kalinov, iar autorii așa-ziselor „amintiri” ale lui Kalinov erau doi emigranți ruși, stabiliți la Paris: fostul diplomat sovietic Grigori Besedovski, refugiat din URSS în 1929, și Kiril Pomeranțev, emigrat, alături de părinții săi, în 1920. În memoriile sale, Dincolo de Moarte, publicate în 1986, Pomeranțev scria: „Într-o zi, aflat în vizită la scriitorul V.P. Krîmov (binecunoscut în Rusia datorită revistei „Capitala și Moșia” (rusă: Столица и усадьба) a cărei redactor era), am fost prezentat colonelului B., membru al Marelui Stat Major francez. Aflând că sunt jurnalist rus, B. m-a întrebat dacă nu cumva am citit și eu memoriile colonelului Kalinov. El mi-a povestit că acestea conțin doctrina militară a mareșalului Bulganin, amănunțit studiată în momentul de față de Marele Stat Major francez. Am fost nevoit să-l dezamăgesc pe colonel. În realitate, „Memoriile colonelului” au fost scrise în apartamentul meu, sub impresiile cocktailului cu lapte și coniac, „Gloria” (superbă chestie!), Kalinov însuși fiind „botezat” în cinstea mea, Kiril. Vă puteți lesne imagina cât de jenat a fost colonelul. ”
Krivoșeiev, cel inventat
În 1990, o comisie, alcătuită din reprezentanți ai Goskomstat-ului (n.r. Comitetul național de Statistică în URSS) și ai Marelui Statului Major al Forțelor Armate ale URSS, evalua la 26,6 milioane cifra victimelor Marelui Război pentru Apărarea Patriei, dintre care 8.668.400 erau ostași ai armatei, flotei și NKVD-ului. În 1993, în baza materialelor adunate de comisia respectivă, a fost scoasă la tipar cartea Sigiliul secretului - înlăturat (în rusă: "Гриф секретности снят"), editată de colonelul general Grigori Krivoșeev. Ulterior, această culegere - ce includea, printre altele, o serie de eseuri dedicate pierderilor suportate de Rusia și URSS în diverse războaie, începând cu cel ruso-japonez și încheind cu cele mai recente conflicte armate de la începutul secolului XXI - a fost reeditată și retipărită în repetate rânduri și cu diverse completări, neschimbate rămânând doar cifrele pierderilor URSS în perioada 1941-1945. În urma a diverse manipulări, autorii culegerii au condus în cele din urmă aproape la egalitate raportul pierderilor irecuperabile suportate de Armata Roșie, Wehrmacht și aliații naziștilor pe frontul sovieto-german: 1,1 : 1, în favoarea germanilor.
Datele prezentate în culegerea lui Krivoșeev cu privire la pierderile sovieticilor din cel de-al Doilea Război Mondial nu au însă nicio legătură cu realitatea. În acele rare cazuri când respectivele evaluări pot fi totuși verificate, pornind de la anumite bătălii concrete, vom constata că acestea sunt mult subestimate.
Cel mai izbitor este exemplul Bătăliei de la Kursk. Conform datelor prezentate în culegerea Sigiliul secretului - înlăturat, pe data de 5 iulie 1943, în debutul bătăliei de la Kursk, trupele de pe Frontul Central numărau 738.000 de oameni, iar în timpul luptei defensive, în perioada 5 - 11 iulie, au fost uciși sau dați dispăruți 15.336 de oameni, alte 18.561 de persoane fiind rănite sau bolnave. În același timp, în prima decadă a lunii iulie, Grupul de Armate Centru (în germană: Heeresgruppe Mittel) a luat 6.647 de prizonieri, iar în cea de-a doua decadă a lui iulie - 5.079 de prizonieri. Aproape majoritatea acestora au fost capturați în timpul operațiunii Citadela (în germană: Unternehmen Zitadelle). La 12 iulie, când Armata Roșie trecuse în contraofensivă, spre Oriol, componența trupelor Frontului Central rămăsese practic neschimbată, mai venise doar o brigadă de tancuri. În plus, din brigăzile 42 și 129 de Infanterie a fost formată Divizia 226 de Infanterie, în timp ce Divizia 132 Infanterie, care și-a pierdut aproape tot luptătorii, a fost reorganizată, iar ostașii săi, cei care au supraviețuit, au fost folosiți pentru a suplimenta diviziile rămase pe front.
Ținând cont de toate acestea, în debutul contraofensivei sovietice din 12 iulie, numărul trupelor de pe Frontul Central ar fi trebuit să fie de aproximativ 704.000 de persoane, în realitate însă era vorba de numai 645.300 de oameni. Există destule motive care ne fac să credem că datele oficiale privind pierderile în acest caz au fost subestimate de circa 2,7 ori, adică cu cel puțin 58.700 de persoane. Subestimarea era făcută din contul morților și a celor dați dispăruți, întrucât să indici un număr mai mic de răniți nu prea avea sens, aceste date fiind reconfirmate de statisticile spitalelor. Prin urmare, la capitolul pierderi irecuperabile, ar putea fi vorba de o subevaluare de 4 - 4,5 ori.
Când, în 1995, la un eveniment jubiliar desfășurat la Biblioteca publică de Istorie din Moscova (ГПИБ), am avut ocazia să-l întreb pe Krivoșeev și echipa sa ce notă au avut la aritmetică, la școală, Grigori Fedorovici mi-a răspuns indignat că a terminat școala cu medalie de aur. Atunci însă când i-am adus exemplul cu pierderile de pe Frontul Central, acesta s-a cam pierdut în explicații: „nu purtăm noi răspundere pentru faptul că cineva a indicat cândva în rapoartele sale o cifră sau alta”.
La capitolul pierderi irecuperabile, ar putea fi vorba de o subevaluare de 4 - 4,5 ori...
Ulterior, au apărut și alte dovezi ale faptului că datele prezentate în Sigiliul secretului - înlăturat nu pot fi luate în serios. Conform cifrelor indicate în această carte, în timpul luptelor pentru apărarea orașului Odesa, între 5 și 16 octombrie 1941, pierderile URSS s-au ridicat la 16.578 de morți și dispăruți, precum și la 24.690 răniți și bolnavi. Cu toate acestea, potrivit unor surse românești de arhivă, armata română a capturat, la Odesa, 16.000 de prizonieri. Această informație pare destul de plauzibilă, în contextul în care, în 1943, România și-a anexat oficial Transnistria, adică Odesa și Transnistria, iar 13.682 de deținuți în lagărele de război ce proveneau din aceste teritorii au fost eliberați din prizonierat. Nu există nicio îndoială că aproape toți aceștia au fost capturați în timpul asediului orașului Odesa. În plus, 3.331 de soldați sovietici, majoritatea fiind originari din Transnistria, au evadat din captivitatea românească. (Axworthy Mark, Scafes Cornel, Craciunoiu Cristian. Third Axis Fourth Ally. Romanian Armed Forces in the European War 1941–1945. London: Arms and Armour Press, 1995, p. 58).
Astfel, ar ieși că în cele 73 de zile de eroica apărare a Odesei, trupele sovietice au pierdut doar 578 de oameni, câte 8 pe zi, ceea ce, evident, este mult prea puțin pentru o apărare ca aceea. Așadar, nu încape nicio îndoială că iremediabilele pierderi pe care le-a avut URSS în timpul apărării orașului Odesa au fost mult subestimate. Este de remarcat faptul că evacuarea din Odesa a Armatei Roșii de pe coasta Mării Negre (rusă: Приморская армия), s-a desfășurat fără incidente, fără să fie pierdut vreun comandament de divizie, așa încât, la dorință, pierderile puteau fi calculate cât se poate de exact. Numai că nici comandamentul Armatei Roșii de pe coasta Mării Negre, nici echipa de cercetare a lui Krivoșeev nu par să fi avut o asemenea dorință.
Există și un al treilea exemplu de subestimare a pierderilor. După cum am mai scris anterior, datele oficiale privind pierderile iremediabile suportate de armata sovietică în timpul operațiunii de la Berlin s-au dovedit a fi diminuate de circa 3,9 - 5,4 ori. Cred că aceste exemple sunt suficiente pentru a înțelege că datele din culegerea Sigiliul secretului - înlăturat, ale cărei autori au folosit în principal rapoartele de pierderi trimise de pe fronturi, nu pot fi folosite în calitate de material de bază în evaluarea pierderilor irecuperabile suportate de Armata Roșie.
Tragedia, tradusă în cifre
În calitate de metodă alternativă, am folosit datele privind pierderile irecuperabile suportate de Armata Roșie în 1942 (pe luni), date care au fost publicate în 1993 de către colonelul general Dmitri Volkogonov, care, în acea perioadă, era consilier al președintelui Boris Elțin ("Известия", 1993, 8 mai). Cifra pierderilor sovietice din 1942 prezentată de Volkogonov este de două ori mai mare față cea care apare în culegerea Sigiliul secretului – înlăturat.
Am comparat și datele oferite de Volkogonov cu cele prezentate de fostul șef al Direcției principale militar-sanitare ale Armatei Roșii, colonel generalul Efim Smirnov, în cartea Războiul și medicina de război 1939-1945 (rusă: "Война и военная медицина 1939–1945") (M .: Medicină, 1979. Pag. 188), care prezintă numărul lunar de răniți pe durata întregului război, ca procent din nivelul mediu lunar. S-a dovedit că, în 1942, singura lună în care germanii practic nu au luat prizonieri, iar pierderile URSS au putut fi calculate cel mai exact, a fost luna noiembrie.
În noiembrie 1942, unui procent de răniți raportat la media lunară pe durata întregului război îi revin câte 5.000 de morți. Dacă ar fi să aplicăm raportul dat pentru întreg războiul, iar din suma obținută am scoate cele 900.000 de persoane dispărute – care au rămas pe teritoriile ocupate, dar nu au fost luate în captivitate – iar la această sumă am adăuga cele 4 milioane de morți în captivitate, plus pierderile civile, suma pe care am obține-o în urma acestui calcul s-ar ridica la 26,9 milioane de morți – cifra dată reprezentând suma pierderilor irecuperabile suportate de Armata Roșie. Așadar, suma pierderilor totale în rândul populației civile, alături de pierderile care i-au revenit armatei s-ar ridica, potrivit estimărilor mele, la 40,1 – 40,9 milioane de oameni, dintre care 13,2 – 14,0 milioane reprezintă populația civilă.
Decalajul mare de date se datorează faptului că numărul populației URSS dinainte de război nu poate fi estimat cu exactitate. Majoritatea populației civile decedate în anii războiului a murit fie de foame și boli, fie în timpul luptelor, fie a devenit victimă a represiunilor - atât din partea ocupanților germani, cât și din partea organelor sovietice de represiune. Printre morți se numără și 1,5 milioane de evrei sovietici, deveniți victime ale „soluției finale a problemei evreiești” aplicate de naziști.
Numărul populației URSS dinainte de război nu poate fi estimat cu exactitate...
Istoricul militar rus Igor Ivlev a constatat că numărul total al avizelor de deces (rusă: Похоронка) - notificările trimise de către comisariatele militare familiilor celor morți sau dispăruți - depășesc în cazul regiunii Arhanghelsk cifra de 150.000. Potrivit lui Ivlev, aproximativ 25% de astfel de avize nu au mai ajuns însă la comisariate. În total, în comisariatele militare din Federația Rusă au fost înregistrate 12.400.900 de avize de deces; dintre care 61.400 se refereau la persoane care făceau parte din trupele de frontieră, iar 97.700 din trupele interne ale NKVD-ului sovietic. Astfel, 12.241.800 de notificări le revin Comisariatului popular al Apărării (Народный комиссариат обороны СССР) și Comisariatului popular al Marinei URSS (Народный комиссариат Военно-морского флота СССР).
Potrivit lui Ivlev, în circa 200.000 din cazuri este vorba fie de avize care se repetau, fie se refereau la persoane care au supraviețuit sau care se aflau în serviciul civil. Dacă ar fi să le excludem, vom obține cel puțin 12.041.800 de notificări unice. Dacă și pentru restul Rusiei raportul notificărilor de deces care nu au mai ajuns la comisariate este același ca și în cazul regiunii Arhanghelsk, atunci numărul total de notificări unice în cazul Federației Ruse ar fi de circa 15.042.000.
Pentru a calcula numărul total al avizelor unice de deces pentru toate celelalte republici sovietice, Ivlev propune ca evaluarea să fie făcută pornind de la faptul că etnicii ruși alcătuiesc cam 72% din totalul victimelor armatei și marinei sovietice, fiind în oarecare corespundere cu datele prezentate în cărțile lui Krivoșeev. În acest caz, celorlalte republici rămase le-ar reveni circa 5.854.000 de avize de deces, la nivelul întregii țări numărul total al acestora ridicându-se la 20.905.900. Ținând însă cont și de pierderile ce le revin trupelor interne și de frontieră ale NKVD-ului, numărul total de avize unice ar depăși, potrivit Ivlev, cifra de 21 de milioane. Ivlev însuși este însă înclinat să creadă că ar fi vorba de pierderi umane ce se ridică la 19,4 milioane în rândul armatei și de 41.979.417 la nivelul întregii țări, calcule ce nu diferă prea mult de ale mele. Evaluarea făcută de Ivlev a fost acceptată, de altfel, în 2017, de Adunarea Federală și mișcarea Regimentului Nemuritor din Rusia (rusă: Бессмертный полк).
Există însă și destule obiecții. Proporția avizelor de deces în cazul celorlalte republici ale URSS nu poate fi calculată doar în baza unei evaluări a ponderii populației non-ruse din numărul total al pierderilor irecuperabile. În primul rând, pentru că în Rusia nu locuiesc și nici nu au trăit în trecut numai etnici ruși. În al doilea rând, etnicii ruși locuiau nu doar în Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă (RSFSR), dar și în toate celelalte republici sovietice. În al treilea rând, potrivit calculelor lui Krivoșeev, rușii nu alcătuiau 72%, ci numai 66,4% din totalul ostașilor decedați, raportul respectiv fiind greșit calculat în baza listelor privind componența națională a Armatei Roșii, în perioada 1943-1945, și nu în baza avizelor de deces.
Dacă deschidem statisticile din 1941, vom constata că populația RSFSR alcătuia 56,2% din populația întregii URSS. Dacă scoatem din aceasta populația Crimeii, cedată Ucrainei în 1954, și adăugăm populația Republicii Socialiste Sovietice Carelo-Finice, care a fost inclusă în RSFSR în 1956, obținem - raportul de 55,8%. În acest caz, numărul total de notificări unice poate fi estimat la 26,96 milioane, ținând cont de notificările venite din partea trupelor de interne și de frontieră și excluzându-i ce cei rămași în emigrație, obținem 26,99 milioane. Cifra obținută coincide, practic, cu estimarea pierderilor Armatei Roșii făcută de mine - 26,9 milioane de morți.
„...nu cantitativ, ci calitativ”
Pe 27 mai 1942, după dezastrul de la Harkov, Stalin le-a scris membrilor Consiliului Militar al Frontului de Sud-Vest, Semion Timoșenko, Nikita Hrușciov și Ivan Bagramian: „În ultimele 4 zile, Comandantul Suprem primește noi și noi cereri de armament, de noi divizii și formațiuni blindate din rezervele Comandamentului.
Trebuie să rețineți: Comandantul Suprem nu are divizii noi, aceste divizii sunt crude, nu sunt pregătite de luptă, iar să le arunci pe front înseamnă să-i oferi dușmanului o victorie ușoară.
Țineți minte că resursele noastre de armament sunt limitate și nu uitați că, pe lângă frontul vostru, mai sunt și alte fronturi.
Oare n-a venit timpul să învățați să luptați cu resurse mai puține, așa cum fac nemții? Învingeți inamicul nu cantitativ, ci calitativ! Dacă nu veți învăța să conduceți trupele cu mai multă iscusință, nici armele produse de țara întreagă nu vă vor fi de ajuns.
Țineți cont de toate acestea dacă doriți să învățați vreodată cum să învingeți inamicul, dar nu să-i oferiți o victorie ușoară. În caz contrar, armele pe care le primiți de la Comandament vor trece în mâinile inamicului, așa cum se și întâmplă în momentul de față”.
Stalin nu și-a pedepsit comandanții când era vorba de un număr prea mare de morți sau răniți...
Cuvinte corecte, în principiu, doar că nici după această scrisoare a lui Stalin lucrurile nu s-au schimbat prea mult. La fel ca și până atunci, în luptă erau trimiși ostași prost pregătiți, permițându-le nemților în continuare să învingă cu resurse puține. Nici comandanții însă nu mai erau pedepsiți pentru faptul că au admis pierderi mari, ci pentru contraofensive nereușite, pentru orașe și înălțimi neluate la timp.
Stalin nu și-a pedepsit comandanții când era vorba de un număr prea mare de morți sau răniți, fiind convins că și inamicul suferă aceleași pierderi (fapt care nu corespundea cu realitatea). Stalin și-a pedepsit însă dur generalii atunci când aceștia au pierdut oameni vii, luați prizonieri. Astfel, la începutul războiului, trupele sovietice din Belarus au fost învinse, în prizonierat ajungând peste 300.000 de oameni. Atunci, Stalin a ordonat executarea unui grup de generali în frunte cu comandantul Frontului de Vest, Dmitri Pavlov.
În urma bătăliei de la Smolensk, care a urmat, pierderile „în prizonieri” pe care le-au avut trupele sovietice s-au ridicat din nou la aproape 300.000. Drept urmare, Stalin era gata să-l execute pe însuși șeful Marelui Stat Major al Armatei Roșii, Gheorghi Jukov, în cele din urmă fiind convins totuși să nu o facă de Malenkov, Molotov și Beria. Beria nu a uitat să amintească acest amănunt într-o scrisoare adresată colegilor săi din Prezidiul Comitetului Central al PCUS, pe care a scris-o la scurt timp după ce a fost arestat.
Au urmat și alți 600.000 de prizonieri după înfrângerea de la Kiev. Atunci, ce-i drept, nu mai aveai pe cine executa, practic întreg comandamentul Frontului de Sud-Vest fiind ucis în încercuire. Fostul comandant al direcției de sud-vest, Semion Budionnîi, era cel care opta pentru retragerea trupelor, fapt pentru care a și fost destituit. Noul Comandant Suprem al forțelor sovietice ale Direcției sud-vest, Semion Timoșenko, (...) o persoană apropiată lui Stalin, a scăpat de pedeapsă, grație acestei prietenii. Au urmat operațiunea de la Viazma, soldată cu 660.000 de prizonieri. Potrivit lui Jukov, Stalin era gata să-l defere tribunalului militar pe comandantul de atunci al Frontului de Vest, generalul Ivan Konev, doar intervenția lui Jukov salvându-l pe acesta de o pedeapsă grea.
În mai 1942, au loc alte două dezastre, în Peninsula Kerci (170.000 de prizonieri) și în apropiere de Harkov (240.000 de prizonieri). Pentru cele întâmplate la Kerci a fost tras la răspundere șeful Direcției Politice Principale a Armatei și Flotei sovietice (ГлавПУР), generalul Lev Mekhlis, alături de membrii comandamentul Frontului Crimeii, care au fost destituiți din funcții și ranguri. Pentru Harkov cel tras la răspundere a fost Ivan Bagramian, scos de la șefia grupului de lucru pe direcția Sud-Vest. Stalin însă i-a iertat pe membrii Biroului Politic (Politbiuro) Hrușciov și Timoșenko.
După noiembrie 1942, Wehrmacht-ul nu a mai luat niciodată mai mult de 50.000 de prizonieri în cadrul unei singure operațiuni, așa că Stalin își pedepsea deja generalii pentru alte rateuri, de contraofensivă nereușită. În martie și aprilie 1944, pentru nereușita contraofensivă de eliberare a Peninsulei Kerci și, respectiv, a Belarusei, au fost trecuți în grad inferior – din poziția de general în cea de la general-colonel - Ivan Petrov și Vasili Sokolovski. Iar așa cum mult mai important era să îndeplinești sarcina cu orice preț decât să suferi cât mai puține pierderi, comandanții sovietici nu și-au cruțat oamenii.
În urma contraofensivei de lângă Stalingrad, pierderile Armatei Roșii „în morți și răniți” nu numai că nu au scăzut, ba, dimpotrivă, au crescut semnificativ, depășind pierderile anterioare „în prizonieri”. Conform estimărilor mele, dacă în timpul războiului, în medie, raportul dintre victime dintre Armata Roșie și Wehrmacht a fost de 10: 1, atunci din 22 iunie 1941 până la 31 mai 1944 era deja de 16,6: 1; iar de la 1 Iunie 1944 - 9 mai 1945 de 6,6: 1, rămânând mereu în favoarea germanilor.
În cazul altor bătălii, raportul de victime a fost și mai puțin în favoarea Armatei Roșii. Pe capul de pod de lângă Nevskaia Dubrovka, pe 9 noiembrie 1941, din Primul Regiment Comunist al locotenent-colonelului N.A. Vasiliev, format în principal din rezidenți ai Leningradului, din 1.500 de persoane - în viață au rămas doar 500.
Potrivit generalului german Hermann Balck, fost comandant al celei de-a 11-a divizii de tancuri ale Wehrmacht-lui, în perioada 7 decembrie 1942 - 30 ianuarie 1943, din divizia sa au fost uciși 215 de oameni, 1019 au fost răniți, iar 155 - dați dispăruți. Pentru comparație, pierderile suportate de oponenți, divizia sovietică de tancuri, au fost evaluate la 30.700 de oameni. Balck a explicat această zguduitoare diferență astfel: „Pierderile atât de mari sunt o consecință a tacticii și organizării rușilor, care s-a limitat practic la a trimite noi și noi valuri de oameni neinstruiți, susținuți de numeroase tunuri anti-tanc, dar fără nici o altă artilerie sau arme grele. Ei înaintau în formațiuni compacte împotriva focului și tancurilor noastre, astfel încât celor care au murit nemijlocit pe câmpul de luptă li s-au adăugat mai târziu cei decedați ulterior din cauza rănilor. Cât de adevărate sunt estimările făcute de inamic privind numărul morților? Chiar nu pot spune nimic despre acest lucru. Inspirați de succes, militarii au tendința să exagereze mai întotdeauna cifra reală a victimelor. Este foarte probabil ca și de această dată să ne confruntăm cu un fenomen asemănător.” (Balck, Hermann. Order in Chaos. University Press of Kentucky, 2015. P. 292.)
Pierderile uriașe ale Armatei Roșii au fost o urmare a faptului că în Uniunea Sovietică din perioada stalinistă, marea majoritate a comandanților, începând cu însuși comandantul suprem, Stalin, nu se îngrijeau de viețile soldaților. Prin urmare, prețul victoriei a fost unul exorbitant.
