E frumoasă copilăria, stimaţi ascultători. Copilului i se pare că e centrul unversului, că toţi trebuie să-l ajute, să-I împlinească dorinţele, că insatisfacţiile sale sunt ale tuturor. Şi adevărul e că un copil chiar este ascultat de maturii din jur, că maturii îi sar în ajutor ori de câte ori copilul plânge. Ei bine, copilăria se duce, dar dorinţa asta ca problemele tale să fie înţelelse, împărtăşite şi soluţionate de către alţii rămâne de mult ori.
În Republica Moldova, dacă stau să mă gândesc mai bine, avem mulţi cetăţeni care consideră că problemele lor sunt ale tuturor. O fi poate adevărat, dar numai până la un punct. Am discutat de multe ori cu oameni care, de cum mă vedeau, îmi înşirau problemele lor, nu neapărat foarte grave, care mă copleşeau, povestindu-mi amănunte despre cum înfruntă ei impedimentele. Nu că aş fi împotrivă să ascult aşa ceva, dar totul trebuie să fie cu măsură, şi-apoi am şi eu problemele mele. Iar paradoxul pe care l-am remarcat de-a lungul anilor e acesta: cel care îmi vorbea, cu ochi holbaţi, despre problemele sale, devenea brusc plictisit şi descumpănit când îi spuneam eu ce problemă am. Adică nu exista reciprocitate şi deci solidaritate.
Mă gândesc că o cauză a insucceselor cronice ale Republicii e şi această proverbială convingere a indivizilor că problemele lor trebuie să fie obsesia tuturor, că cineva, de pildă, statul, trebuie mereu să-l ajute. Trebuie, dar, repet, doar până la un punct. În definitiv, problemele noastre sunt numai ale noastre. Suntem singuri în faţa morţii, şi nu doar în faţa acesteia.
