Ioana Vatamanu-Mărgineanu, născută pe 24 iunie 2000, la Chișinău. A absolvit Liceul Teoretic Republican „Aristotel”. Urmează studiile la Stockholm School of Economics din Riga, dar revine în Moldova în timpul pandemiei, odată cu transferul studiilor în regim online. Devine prezentatoare la Radio Moldova Tineret și debutează în cinematografie cu scurtmetrajul de suspans „Ce zici?”. Acum petrece un semestru la Innsbruck, Austria, în cadrul programului de schimb de experiență Erasmus.
Luni
Ieri trebuia să zbor la Viena, înapoi la studii. Am zis, totuși, că vreau să rămân la Chișinău încă o săptămână, să-mi trăiesc filmul. Proiecția filmului „Ce zici?” în fața unui public e etapa din procesul facerii scurtmetrajului la care visam de atâta timp. De când am scris primul cuvânt al scenariului îmi tot construiam în minte imaginea zilelor când voi sta în sala de cinema și voi auzi reacțiile oamenilor.
Iată că au venit aceste zile, iar eu nu-mi permiteam să le ratez. Duminică nu am plecat la aeroport. Mă tot uitam la ceas să treacă timpul mai repede, avionul să decoleze, iar eu să știu că nu mai am opțiunea de a-mi schimba decizia. Era ora 17:50 când am văzut un avion deasupra Chișinăului. El era! Zbura spre Viena, iar eu, pe jos, zburam pe strada casei mele.
Ziua de luni mi-a adus ceea ce Innsbruckul, orașul în care petrec un semestru de schimb de experiență, nu mi-ar fi adus: mic-dejun cu părinții, un „bună dimineața” de la bunica și cireșul galben-galben pe fereastră. Începuse și procesul de promovare a filmului, fapt pentru care am ajuns și pe la sediului Jurnal TV cu doi dintre actorii scurtmetrajului „Ce zici?”, Vlad Sabajuc și Corina Rotaru. Mi-a făcut atâta plăcere să îi văd și să-mi aduc aminte de clipele de pe platoul de filmare. Tineri de 22 și 23 de ani, dar munți de talent, cumsecădenie și responsabilitate!
În plimbarea noastră în trei prin Chișinău, am primit vestea cea mare de la producătorul filmului: „Ce zici?” va rula în cinematograf 3 zile. Ne-am îmbrățișat, am setat strategia de promovare și am continuat plimbarea, de data asta cu pas săltăreț și mult mai mult vânt în plete.
Marți
Ziua de marți a început înaintea alarmei. De fapt, alarma devine inutilă în săptămâni ca cea pe care o trăiesc acum: când ziua și noaptea emoțiile transformă inima într-un metronom de ciuleandră.
Astăzi urma să revin în fața elevilor și profesorilor mei de la Liceul „Aristotel” (fostul Liceu al Academiei de Științe) cu un altfel de examen, fără notă, dar mult mai stresant: prezentarea filmului „Ce zici?”. Am pășit în liceul meu, după doi ani de absență, cu un cocktail de senzații: pe de o parte știam fiecare colțișor al liceului, pe pereți mai rămăseseră câteva pagini îngălbenite printate de senatul pe care l-am condus, pe cutia unor jocuri de masă am descoperit și scrisul meu; iar pe de altă parte liceul aparține acum altor elevi, după colț nu mai apare colegul meu de bancă, ci o față necunoscută ce se uită dubios la străina ce a intrat în liceul ei.
Vin în sala de lectură, unde mă așteaptă publicul. Conectez filmul la ecran și îi dau drumul. Pe lângă premieră, e întâia oară când undele filmului întâlnesc niște pupile. Mă așez în spate, lângă cineva care venise să-mi dea o mână de ajutor. Și chiar mi-a fost de ajutor mâna lui: o țineam strâns pe durata filmului, de parcă această strânsoare ar fi avut vreun impact asupra calității filmului ori a modului în care publicul o să-l perceapă. Și când mâna lui se învinețise de la strânsoare, celelalte mâini din sală au început să strige, s-o salveze. Abia atunci, ușurată, i-am dat drumul acelei mâini. Aplauzele au fost o mână de ajutor pentru mâna mea de ajutor.
Miercuri
Miercuri i-am dat drumul trailer-ului filmului „Ce zici?” să zboare pe facebook. Nu știu cât de departe a zburat, dar, cel puțin, pe conturile părinților mei a ajuns. Și, astfel, sper eu, i-am convins să vină la film.
Ziua de miercuri m-a adus pe coridoarele Liceului „Spiru Haret”. Și la liceul ăsta mă simt ca acasă, datorită oamenilor atât de binevoitori și ospitalieri. Mâna dreaptă verifica buzunarul paltonului din 5 în 5 minute, să se asigure că stick-ul cu filmul „Ce zici?” este acolo. Am intrat în cabinetul 003 alături de alți elevi care veneau la film: „-Tu ești sora Elenei? - Eu sunt.”. M-am bucurat că tabla de onoare nu a fost reîmprospătată. În felul ăsta și sora mea, studentă la Varșovia, a fost cu mine astăzi la proiecția filmului meu la liceul ei.
Am proiectat filmul de două ori, pentru că, așa cum ziceam, a doua oară filmul se privește dintr-o altă perspectivă. Asta mi-au confirmat-o și elevii, care, la finalul evenimentului, mi-au confesat aspirațiile lor de afirmare profesională în cinematografie. Se pare, sper eu, că pe parcursul anilor, titrele de la finalul filmelor autohtone vor dura din ce în ce mai mult.
Joi
Astăzi i-am făcut filmului „Ce zici?” prima excursie în afara Chișinăului. Liceul din Peresecina a găzduit alte două proiecții ale scurtmetrajului. Prima proiecție îi avea drept spectatori pe picii de clasa a 5-a. „Sunt prea mici, nu cred că vor înțelege ideea”, îmi ziceam la începutul filmului, auzind chichotelile copiilor când văzuseră un cadru cu cei doi tineri din film sărutându-se. Totuși, după primele imagini s-a lăsat liniștea în clasă. Îi vedeam atât de atenți la film, atât de interesați de ce se va întâmpla mai departe. Pentru mine, filmul adevărat se proiecta vis-a-vis de ecran, în sală. I-aș fi putut privi pe micii mei spectatori și reacțiile lor fără întrerupere. Dar, filmul durează doar 21 de minute, așa că, după aplauze, privirile lor au lăsat ecranul și s-au îndreptat spre mine. Ce discuție, câte întrebări, câte indicii observate și ce analiză argumentată! Ce descoperire și plăcere! Nu mai zic că picii au fost și izvoare nesecate de îmbrățișări.
Seara, revenită la Chișinău, într-o plimbare prin Parcul Central, cu un ceai în mână, mă îndreptam spre cinematograful Patria Loteanu. Mă duceam la prima proiecție a filmului „Ce zici?” la cinematograf, prima proiecție bazată pe bilete, deci accesibilă publicului larg. Am intrat în cinematograf. Oamenii veneau rând pe rând, până când s-au vândut toate biletele, iar ceilalți au fost nevoiți să revină în zilele următoare. Am intrat în sală, filmul începuse. M-am așezat în ultimul rând, alături de tata. Cu emoții de trei ori mai mari decât la premieră, mă tot uitam în sală la reacțiile oamenilor. Emoțiile au mai căpătat intensitate, pentru că veneam cu un fel de experiment: filmul se proiectează de două ori. Și dincolo de emoții, am ridicat capul, am deschis larg ochii și am încercat să sesizez ce mi se întâmplă. Nu știu dacă am reușit. Poate abia peste câțiva ani voi realiza frumusețea momentului de azi.
Vineri
Vineri am stat cu gândul la ora 18:30. Acul secundelor parcă se mișcă, și totuși atât de greu avansează orarul atunci când ești în așteptare. I-am pus ceasului niște baterii mai noi și parcă a început să se miște mai repede. Timpul a trecut, iar eu, la ora 18:00, eram în fața cinematografului, gata să salut cu zâmbet spectatorii.
Am intrat în sală, m-am așezat în penultimul rând și am privit filmul „Ce zici?” pentru a o suta oară, probabil. După film, o prietenă din copilărie se apropie de mine să-mi zică impresiile. Începe să plângă, râzând în același timp: „Ce-ai făcut tu, Oana?”. Îmi dă un buchet de flori de la bunica ei și zice că așteaptă continuarea. Aștept și eu continuarea. Tare o aștept. Iar despre ea vă zic, probabil, într-un alt jurnal săptămânal.